de Florina Tecuceanu duminică, 7 mai 2017
Azi, la orele 15.00, ne pregătim să intrăm în sala unde au loc repetițiile pentru Gala de mâine. Va fi un spectacol live și totul trebuie să meargă impecabil. Se simte ritmul ultimei sute de metri. O vreme nehotărâtă s-a coborât peste Timișoara. Plouă. Se oprește ploaia. Plouă. Oamenii, cu umbrele sau nu, își fac plimbarea duminicală în Piața Victoriei (fostă Operei), hrănind porumbeii care le mănâncă direct din mână.
Lângă clădirea teatrului, situat doar la câțiva metri de Hotelul Timișoara, unde suntem cazați, se află înșirate carele de transmisie ale TVR. Este un convoi lung de mașini de culoare gri. Mașini mari și multe – o imagine care ne trimite vag, spre ceva. That’ s it! Așa erau, în seara zilei de 31 ianuarie, mașinile jandarmilor aliniate pe străduțele din spatele clădirii guvernului, la București! Aici este, ca să intrăm direct în subiect, altă Românie! Timișoara zici că este Viena! Ar fi un sacrilegiu să compari Timișoara cu Bucureștiul. O altă arhitectură stradală – dar și mentală, pentru că oamenii vorbesc altfel, se comportă altfel – te proiectează într-un alt timp. În fiecare cărămidă, în fiecare zid simți influența și măreția Imperiului Habsburgic. Și totuși… și aici a fost revoluție! Oamenii aceștia care vorbesc pe un ton așa de calm au început Revoluția din decembrie 1989. Iar orașul lor se mai numește și „Orașul florilor“!
Ultima sută de metri
Pe scenă se repetă pentru gala de mâine. Este un spectacol în spectacol, ca păpușile Matrioșka. Predominantă este o voce feminină, ca de dirigintă, amplificată de microfon, care dă indicații tuturor. Curând aflăm că vocea se numește „Luminița“ (Luminița Dumitrescu, regizor de televiziune). „Lumina mai slabă!“. „Lumina, acum! “, se aude, și scena se umple de lumină. Se pun proiecții dintr-un film pe fundalul scenei. Se întind cabluri, se rotesc camere de filmat.
La un moment dat, în sală intră Ion Caramitru. Urcă pe scenă și unul dintre muzicienii căruia i se adresează se ridică în semn de respect. Amfitrionul galei îi spune să stea jos. Omul se conformează și începe să puncteze cu acordeonul intervențiile lui Ion Caramitru, care și-a intrat în rol. Dar Caramitru nu repetă „în orb“. Nu dă replica în eter, ci de fiecare dată se adresează unei persoane. Așa că laureații de mâine au fost azi înlocuiți de oameni din echipa de organizare. Un tânăr cu blugi deșelați joacă pe scenă, preț de câteva minute, rolul unei distinse doamne critic de teatru. Când Caramitru pronunță numele doamnei, din sală răzbat râsete involuntare.
Ion Caramitru își repetă rolul încă de la prima ediție UNITER, din 1993. Poate ar trebui să primească el însuși un premiu pentru „rolul“ pe care îl joacă de 25 de ani!
Boemie curată
Aseară am luat la pas străzile vechi ale Timișoarei, până noaptea târziu, și nu am simțit nicio clipă oboseala. Este minunat să fuzionezi cu energia acestui oraș, care deși este viu și alert, nu este deloc exploziv. O seară în Centrul Vechi din București este zgomotoasă, amfetaminizată. În Timișoara este boemie în stare pură și o relaxare anesteziantă. Parcă toți oamenii care au ieșit la plimbare s-au înțeles să mănînce înghețată. Și deși sunt atâtea gelaterii în oraș (presupunem că densitatea lor este o consecință a faptului că aici au descins, la începutul anilor ‘90, primii investitori italieni), este o coadă imensă la „Massimo“, cea aflată pe dreapta, când mergi spre Catedrală.
Admitem, savurând și noi înghețata, că alegerea Timișoarei ca loc de desfășurare a Galei UNITER a fost deosebit de inspirată. Cu atât mai mult cu cât teatrul are tradiție și este atât de bine reprezentat aici! „Clădirea Operei“, cum îi zic de decenii locuitorii urbei (denumirea corectă, potrivit Wikipedia, fiind „Palatul Culturii“) adăpostește, pe lângă Opera Națională de Stat din Timișoara, alte trei instituții de cultură: Teatrul Național „Mihai Eminescu“, Teatrul Maghiar de Stat și Teatrul German de Stat.
Așa cum zicea ieri, la conferința de presă, primarul Nicolae Robu, este probabil singura din lume care adăpostește trei teatre în trei limbi. Fără a fi verificat acest lucru, noi concluzionăm că așa trebuie să fie, pentru că și prin aceasta, frumosul oraș Timișoara, viitoare Capitală Europeană a Culturii, în 2021, este unic!
Un strop de istorie printre stropi de ploaie
Clădirea Palatului Culturii, ale cărei interioare ne-au făcut să exclamăm “wow!”, a fost începută în 1871, după planurile arhitecților vienezi Ferdinand Fellner și Hermann Helmer, și a fost terminată în 1875. Primele reprezentații au avut loc la 22 septembrie 1875 (în limba maghiară) și la 25 septembrie 1875 (în limba germană). De-a lungul timpului, a trecut prin două incendii. Primul s-a produs în 1880, clădirea fiind restaurată timp de doi ani în stilul original, „Renaissance”. Al doilea incendiu, mult mai violent, a avut loc în 1920, a lăsat intacte doar aripile laterale. Arhitectul Duiliu Marcu, cel care a construit mai târziu și Palatul Victoria, din București, a refăcut fațada și sala de spectacole în stilul neobizantin.
