de Andrei Crăciun marţi, 21 mai 2019
ACTORUL RECOMANDĂ…
Tiberiu, în ce spectacole joci în această stagiune, unde și de ce să le vedem?
Stagiunea aceasta vă aștept la toate spectacolele trupei ,,Frilensăr” de la Teatrul LUNI de la Green Hours, pentru că formăm o echipă faină, pentru că avem împreună un vibe bun și fresh și pentru că suntem un pic săriți de pe fix, sincer. La ,,CRUD” pe 1 iunie la TNB (sala Amfiteatru), un spectacol apărut ca urmare a întâlnirii actorilor de la Gala HOP (edițiile 2016 & 2018) cu Daniel Chirilă și Ștefan Lupu, și nu în ultimul rând, la cel mai recent spectacol al lui Radu Afrim de la TNB, ,,Pădurea spânzuraților”. Cred că aceste spectacole merită atenția publicului pentru că s-a muncit enorm la ele și cu drag și încă se mai muncește, pentru că ele evoluează de la o reprezentație la alta și pentru că actorii (implicit eu) au nevoie de spectatori pentru a merge mai departe.
Un alt spectacol pe care îl recomanzi, dar în care nu joci.
Cred că ,,Hamlet” de la Unteatru, în regia lui Andrei și a Andreei Grosu. L-am văzut o dată și îmi doresc de ceva timp să îl revăd, numai că de fiecare dată se nimerește să am și eu spectacol și să nu pot ajunge.
Un actor, coleg cu tine, care îți place.
Îmi este destul de greu să pot alege un singur actor pentru că nu am un criteriu prin care îi departajez în minte. De exemplu, cei mai „proaspeți” favoriți pe care îi urmăream deja de ceva vreme și cu care îmi doream să am ocazia de a colabora sunt: Marius Manole, Alexandru Potocean și Richard Bovnoczki. De când am auzit de ei, mi-am dorit să îi văd nu doar pe scenă, ci și în culise. Să văd cum fac alții meseria, ca să văd ce pot „fura” de la ei, cum se zice. De Marius auzisem încă din facultate și se făceau tot soiul de paralele între mine și el, iar când am ajuns în București, țin minte că încercam să intru la orice spectacol de-al lui, numai că de fiecare dată era sold-out. Acum, am avut ocazia să îl observ în repetițiile pentru „Pădurea spânzuraților” și la fiecare reprezentație sunt pur și simplu hipnotizat de energia și de dedicarea lui pentru meserie. De Alexandru care duce în spate un spectacol de patru ore cu atâta lejeritate, nici nu mai zic. Iar Richard m-a fascinat cu metoda lui extrem de rațională cu care abordează un rol. Nimic nu e la voia întâmplării, totul e calculat, dedus, notat și apoi revizuit. Cred că sunt niște actori diferiți și unici fiecare dintre ei, pur și simplu pentru că au metode diferite de abordare a rolului și chiar îmi place să cred că am învățat niște lucruri noi de la ei.
O actriță care îți place.
Alina Mîndru și Natalia Călin sunt primele nume care îmi vin în minte în secunda asta. Pe Alina o știu încă de când eram în facultate. Auzisem de ea că e o actriță foarte bună și că e foarte talentată, dar abia când m-am mutat în București și ne-am apucat de repetiții pentru „Mălăieș în Călcăieș” și „Mioritza.”, mi-am dat seama că Alina nu numai că e o forță a naturii pe scenă, care te poate distruge din trei replici și care se pliază pe rol cu o lejeritate enervantă, ci este și un om foarte fain. Iar pe Natalia am cunoscut-o la repetițiile pentru „Pădurea spânzuraților” și țin minte că într-o dimineață, pe la ora 10:00 când începea repetiția, eram toți pe jumătate adormiți, ușor amorțiți și încă ne dezmeticeam încet-încet, când apare Natalia și prezintă un moment din spectacol care pur și simplu ne-a distrus. Cred că Radu Afrim a avut cea mai potrivită reacție în acel moment, atunci când a spus: „Ei bine, Natalia tocmai a ridicat ștacheta, băieți”.
Un regizor de urmărit. De ce?
Cred că Daniel Chirilă se încadrează destul de bine în această categorie. Și nu doar ca regizor, ci și ca dramaturg. Cred că aduce un suflu nou și are o metodă destul de lejeră de a regiza un proiect. Probabil faptul că este și actor îi oferă un avantaj pentru că știe cum să te îndrume înspre personajul pe care și l-a imaginat el atunci când a scris textul sau atunci când l-a citit. Pe mine, cel puțin, cred că m-au ajutat destul de mult proiectele în care am lucrat cu el, pentru că mi-a oferit o libertate și o încredere în mine după care tânjeam și pe care nu le găseam în facultate și cred că o mare parte a evoluției mele artistice, ca să îi spun așa, i se datorează lui.
Un motiv pentru care să mergem la teatru.
De curiozitate. Cred că oamenii ar trebui să meargă la teatru din curiozitatea de a vedea și altceva decât ceea ce sunt deja obișnuiți să vadă. Cred că ar trebui să mergem la teatru nu neapărat conduși de dorința de a-l vedea pe actorul X sau pe actrița Y pe care îi știm de la televizor sau din filme, ci din dorința de a intra în atmosfera care se instalează în sala de spectacol și de a vedea și niște oameni noi de care nu am auzit și care tânjesc după spectatori mai mult decât cei care au deja o oarecare notorietate.
CELE MAI…
Cel mai bun sfat primit până acum.
„Fă tot ce-ți trece prin cap. Ascultă-ți instinctul pentru că el știe cel mai bine. Dacă ceva nu e bun, îți spun eu.”
Cea mai neobișnuită întâmplare trăită pe scenă.
Când am jucat „Mioritza.” în Toboliu, județul Bihor, în 2017, în timpul Caravanei Green-Frilensăr pe Contour. Pe scurt, Daniel a scris un proiect la AFCN, l-a câștigat și am mers în turneu cu spectacolele noastre pe granițele țării și am jucat câte unul în zece localități. Țin minte că am jucat în căminul cultural din sat, cu publicul pe scenă și era plin. După primele nouă-zece replici dintre Mefisto și Dumnezeu, oamenii pur și simplu s-au ridicat și au plecat din sală, iar un domn a trecut pe lângă mine și m-a lovit cu umărul, apoi mi-a aruncat o privire cu care parcă m-a înjurat de țoți sfinții. Noi am continuat spectacolul, dar undeva în planul doi al minții mă tot întrebam: „Ce naiba se întâmplă?”. A fost un spectacol cel puțin dubios, dar și fain.
Cel mai provocator spectacol de până acum, pentru tine.
Depinde din ce punct de vedere. Din punct de vedere dramatic, lupta se dă între „Mioritza.” și „Bătălii, regi și elefanți” pentru că sunt niște spectacole în care am ocazia să joc personaje care nu îmi sunt la îndemână și care mă consumă din punct de vedere psihologic. Din punct de vedere fizic, lupta e între „CRUD” și „Pădurea spânzuraților” pentru că amândouă sunt niște spectacole complexe care necesită o condiție fizică și o concentrare tehnică deosebită, având în vedere că e vorba de coregrafii, dansuri și lupte scenice.
Cel mai dificil moment din experiența ta în teatru.
Nu știu dacă e chiar cel mai dificil, dar este cel mai recent moment care mi-a dat niște bătăi de cap. A fost în „Pădurea spânzuraților” unde trebuia să fac o cădere și, pentru că mi-am pierdut echilibrul, m-am lovit cu capul de scenă și mi-am spart arcada. Am știut imediat că mi-a dat sângele, dar m-am ridicat, am continuat coregrafia pe care o aveam de făcut, am ieșit din scenă, m-am schimbat, am intrat la următorul moment și abia după aceea m-am dus să mă uit într-o oglindă să văd care e situația. Din fericire nu a fost o tăietură atât de adâncă și am scăpat ieftin. O săptămâna mai târziu eram ca nou.
Cel mai bun lucru care ți s-a întâmplat de când ești actor.
Cred că participarea la Gala HOP din 2018 e unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat de când sunt actor. Știu că sună prostesc și că nu ar trebui să gândesc așa, dar mereu am căutat o oarecare validare în ceea ce privește meseria aleasă de mine. Când spun „validare” nu mă refer la ceva care trebuie să vină de la ceilalți, ci la ceva care să vină din mine și la prezentarea momentului meu din acea ediție, chiar am simțit că am un moment bine construit și de care eu am fost mulțumit. De atunci, am impresia că sunt mult mai relaxat și simt că mi s-a luat, într-un fel, o piatră de pe inimă.
Cea mai interesantă întâlnire pe care ai avut-o în teatru. De ce aceea?
Cred că momentul în care l-am cunoscut pe domnul profesor Miklós Bács la Gala HOP, în 2016. Aceasta a fost una dintre cele mai interesante întâlniri de care am avut parte până acum. Mi se pare un foarte bun pedagog, un adevărat model pe plan profesional pentru orice actor și, totodată, un om extraordinar de deschis și dornic de a explica și de a discuta despre teatru. Țin minte cum nici unul dintre noi nu știam ce Dumnezeu presupune un „étude” și domnul Bács ne-a dus pe plajă și am stat de vorbă cu dumnealui o oră întreagă, la finalul căreia mă simțeam ca și cum aș mai fi terminat o facultate. Pur și simplu m-a hipnotizat cu entuziasmul și cu fericirea cu care vorbea despre teatru și despre importanța acestui exercițiu numit „étude” și nu cred că ai cum să îl întâlnești, să porți o discuție cu dumnealui și să nu își lase o amprentă cât de mică asupra ta.
„Cred că participarea la Gala HOP din 2018 e unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat de când sunt actor. Știu că sună prostesc și că nu ar trebui să gândesc așa, dar mereu am căutat o oarecare validare în ceea ce privește meseria aleasă de mine.”
Tiberiu Enache, actor
Foto: Andrei Gîndac, Adi Bulboacă
