de Florina Tecuceanu marţi, 19 ianuarie 2016
Îşi doreşte, de ziua ei, o vacanţă. Nu roluri, nu întâlniri cu regizori mari. Dacă ar fi bogată, Tania ar construi case de copii şi azile pentru bătrâni. Dar pentru că nu este, a făcut şi ea cât a putut: a participat, aproape în fiecare an, la Galele “Artiştii pentru artişti” organizate de UNITER.
Cu puţin timp înaintea spectacolului „Artiştii pentru artişti“, pe care UNITER îl organizează în fiecare primăvară, în beneficiul artiştilor vârstnici aflaţi în dificultate, site-ul uniter.ro vă prezintă o serie de interviuri cu actori, regizori, scenografi, oameni din breaslă, pe o temă importantă: modelele (în viaţă şi în carieră).
Florina Tecuceanu: Ce ai vrea să ţi se întâmple în noul an de viaţă? Ce dorinţe ţi-ai pus?
Tania Popa: De fiecare dată când îmi pun dorinţe, prima este să îmi fie sănătoşi copiii (Daria şi Veaceslav n.r.). Iar dacă mi se permite să îmi doresc şi mie ceva – vreau linişte şi o vacanţă, pentru că mă simt un om foarte obosit, chiar dacă nu se vede. Lucrez mult, într-un ritm foarte intens. Puţină vacanţă îmi doresc. Atât!
Este ştiut faptul că lucrezi foarte mult – colaborezi cu teatre din Bucureşti şi din ţară, tu fiind angajată la Teatrul Naţional din Bucureşti. Până la urmă este alegerea ta să lucrezi sau să încetineşti!
Eu când o să mă opresc, o să mă opresc de tot. Nu neapărat că voi fi bătrînă sau că, fizic, nu voi mai putea. Va fi o decizie de genul “Gata, până aici!”. Toate lucrurile acestea le fac pentru că, de când am venit în România, în 1990, am avut norocul să fiu solicitată şi am pornit motoarele unui mecanism care acum merge de la sine. Acum nu am cum să mă opresc, pentru că atâta vreme cât solicitările şi rolurile vin, o să le fac. Când nu vor mai veni, nu voi face nici cel mai mic efort să caut altele. Voi pune punct acestui capitol important din viaţa mea şi mă voi apuca de altul.
Spuneai că lucrezi la un spectacol nou, care îţi oferă deja multe satisfacţii, chiar înainte de premieră. Despre ce este vorba?
Sunt într-un moment al carierei mele când pot să fac chiar ce îmi place, în afara teatrului unde sunt angajată. Lucrez la un proiect care îmi produce o fibrilaţie continuă. Nu numai că joc, ci şi semnez pentru prima dată scenografia costumelor. Spectacolul se cheamă “Un altfel de cabaret”, cu o trupă formată de actriţe trecute de 40 de ani care vor să demonstreze că la vârsta lor pot să ridice sala în picioare şi să fie chemate la bis. Spectacolul este regizat de Anca Sigartău şi are muzică populară veche, cunoscută de toată lumea, transpusă pe ritmuri de cabaret, jazz, musical. Este ceva nou în România. Suntem o trupă de oameni care au jucat mult împreună – Ozana Barabancea, Monica Davidescu, Alexandra Velniciuc, Corina Dănilă, Doina Botiş, Tania Popa, Anca Sigartău, Cosmin Seleşi, Aurelian Temişan şi Florin Botiş. Iar textul este minunat.
Avem emoţii foarte mari pentru că am muncit enorm şi vrem să arătăm performanţa spectacolului. Coregrafa Doina Botiş, care a lucrat la “Dansez pentru tine”, a făcut o îmbinare fantastică între cabaret şi folclor. Conceptul este gândit de Manuela Cara, o artistă desăvărşită, care locuieşte în Canada şi vine în România doar pentru acest proiect. Premiera va fi pe 25 ianuarie, la ora 20.00, la Palatul Copiilor.
Toată ziua dansez şi cânt şi îmi place enorm. Înainte şi după repetiţii sunt la atelier, gândesc costumele, pregătesc materialele, iau probe – este o nebunie întreagă. Sper să fie începutul unei cariere pe care mi-am dorit-o dintotdeauna. La mine, actoria a fost un accident fericit. Ceea ce mi-am dorit cu adevărat a fost să creez haine.
Acest spectacol presupune o formă fizică deosebită, un efort suplimentar, fiind vorba şi de multă mişcare. Este solicitant, dar tu vorbeşti cu atâta încântare!.. De unde vine această energie?
Eu personal slăbesc încet şi constant de când joc în spectacolul acesta… Textul este minunat, totul este glamour, scenografia de decor şi de costume este deosebită! Sunt convinsă că lumea va fi extrem de încântată. Spectacolul în sine are energie şi, odată ce eşti implicat, nu ai cum să nu o simţi!
Ai participat la toate galele “Artişti pentru artişti”, mai puţin la una, după cum ai declarat. De ce ţi-ai arătat disponibilitatea atât de des?
Aş fi participat la toate, dar o dată am avut spectacol şi nu am avut cum. Şi voi participa de fiecare dată când voi fi solicitată. Voi ajunge şi eu la vârsta acestor colegi, a fost primul meu gând când mi s-a propus prima dată. Sper din tot sufletul să nu am nevoie de ajutor, dar dacă se va întâmpla, le mulţumesc celor care vor sări în ajutorul meu. Dacă aş fi un om foarte bogat, aş investi bani în protejarea bătrânilor şi copiilor. Aş construi case pentru copii şi azile pentru bătrâni.
Care au fost modelele tale din generaţia de aur de actori români?
Nu voi da nume ale unor oameni pe care îi admir pentru că, în mod sigur, voi omite pe cineva. Dar pot să vă vorbesc despre nişte întâlniri cu oameni care m-au marcat. Eu am venit în România din Republica Moldova în 1990 şi îl ştiam doar pe Florin Piersic, pentru că la noi s-a difuzat filmul “Harap Alb”. Era singurul actor român pe care îl ştiam. Am început să cunosc actorii români fiind la facultate, vazându-i în spectacole de teatru, uitându-mă la filme româneşti…
Când am avut premiera cu “Antigona”, în 1993, la Teatrul Bulandra, eram încă studentă şi, după spectacol, s-a apropiat de mine o doamnă care avea o vorbire ciudată. “Draga mea, tu o să fii foarte mare”, mi-a spus. M-am dus la colegii mei şi am întrebat: “Cine este doamna care mi-a făcut un asemenea compliment?”. “Cum, nu ştii cine este? Este doamna Gina Patrichi”. Avea deja cancer la gât şi de aceea vorbea aşa ciudat. Şi am zis “Wow! OK!”. Am aflat atunci cine a fost şi ce înseamnă Gina Patrichi pentru teatrul românesc. Şi acum mă cutremur când îmi amintesc cine mi-a făcut complimente. Şi astfel de întâlniri cu mari actori ai scenei româneşti au fost multe.
Către cine ar trebui să privească tinerii actori? Ce repere ar trebui să aibă?
Mi-e aşa de greu să zic lucrul ăsta! Dar eu cred că ar trebui să se uite la cei trecuţi de 60 sau chiar 70 de ani, pentru că sunt oameni care au trăit în perioada când actorul avea valoare şi era respectat. Toţi cei de la care am învăţat – “Meseria asta se învaţă furând, nu înveţi la şcoală cât din culise, de la marii artişti”, zicea profesorul meu Grigore Gonţa – se duc, iar alţii nu ştiu dacă mai răsar pe urmele lăsate de ei. Eu am apucat să joc alături de marii artişti ai Ţării Româneşti şi sunt tare mândră de lucrul acesta: Colea Răutu, Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Rebengiuc, Beligan, Mariana Mihuţ, Draga Olteanu Matei, Mircea Albulescu…
Ce te-a făcut să dai la Actorie?
Mi s-a părut mie la 17 ani că la Actorie am cel mai puţin de învăţat pentru admitere – trei poezii, o povestire şi trei cântece. Nu m-am pregătit cu nimeni. Atât m-a dus pe mine mintea şi am sperat să iau notă mare la Actorie ca să nu mai dau niciun alt examen. Eu am terminat cu medalie de argint – aşa era pe vremea mea… Cine termina cu medalie de aur sau argint şi lua notă mare la examenul de meserii, nu mai dădea alt examen. Mi-a fost frică să merg la Sankt Petersburg să dau la Design vestimentar şi atunci am dat la Actorie şi am intrat…
Din fericire pentru mine, la admitere, în 1990 când a venit Florin Zamfirescu în comisie, s-a făcut o selecţie de 15 actori şi am aterizat direct la Bucureşti. Nicio clipă nu m-am visat actriţă. Am zis să dau şi eu undeva ca să nu rămân acasă. Dar probabil că ceva era în mine. Adevărul e că la şcoală eram un lider în tot ce însemna artistic. Dar nu mă vedeam, din orăşelul în care eram eu, o actriţă care să apară la televizor. Nu am văzut o piesă de teatru până am ajuns la facultate. Din anul I mi-am zis că trebuie să merg să văd spectacole de teatru, să văd actori… După aceea am realizat că voi deveni actriţă.
Vorbeşti rusa în casă, cu soţul tău?
Da, vorbesc cu soţul meu în limba rusă, în oraş sau la petreceri, chiar dacă nu prea este politicos (râde). La o petrecere nu te înţelege nimeni când îi bârfeşti pe alţii. Am gene puternice slave – mama vine dintr-o familie de ruşi, iar tata dintr-o familie de ucraineni. Nu mă interesează ceea ce ţine de politica rusească. Iubesc limba şi cultura rusă.
Ai cunoscut artişti ruşi?
Nu cunosc artişti ruşi şi ştiu extrem de puţini basarabeni, pentru că din orăşelul meu mic, Căuşeni, am ajuns direct la Bucureşti. În schimb, am avut ocazia să fiu partenera unuia dintre cei mai mari actori ruşi, Oleg Iancovschi, în filmul “Patul lui Procust”, care a fost o coproducţie româno-ruso-basarabeană. Este actorul care a jucat rolul principal în filmul “Nostalgia” de Andrei Tarkovski.
Vorbind despre filmele din ultimii ani în care ai jucat – “4, 3, 2”, “Amintiri din Epoca de Aur”, “Poziţia copilului”, “Occident”, “America, venim!” – cu cine dintre regizorii din noul val ai lucrat cel mai bine?
Aş minţi prin omisiune dacă nu aş spune că mi s-a lipit de suflet Cristian Mungiu. Cristian este un regizor extrem de calm, care respectă şi iubeşte mult actorul şi îi acordă foarte mare atenţie pe platou. Iar pentru mine este foarte important lucrul acesta.
DACĂ VREI SĂ AJUȚI!
MODALITĂŢILE DE PARTICIPARE A DONATORILOR FINANCIARI LA CAMPANIA „ARTIŞTII PENTRU ARTIŞTI” SUNT:
Sponsorizări dedicate Campaniei
Donaţii în contul Campaniei
formularul de 2 % din venitul global
cumpărarea de bilete (donaţii medii sau mici) pentru vizionarea spectacolului de caritate organizat în fiecare an ca punct central al campaniei, în jurul datei de 27 martie.
Contul Campaniei „Artiştii pentru artişti
Fondul de Solidaritate Teatrală
cod IBAN RO40RZBR0000060007801286
deschis la Raiffeisen Bank, Agenţia Piaţa Amzei
Mai multe detalii despre Campania „Artiştii pentru artişti“, aici.
Foto: Maria Ştefănescu
