de Uniter luni, 9 mai 2016
un interviu de Alina Vîlcan
Felicitări pentru nominalizarea la Premiile UNITER din acest an! Cum ai primit vestea și ce înseamnă această nominalizare pentru tine?
Silvia Dumitrache: Mulțumesc! A fost cu adevărat o surpriză, niciodată nu am scris cu gândul la vreun premiu, dar trebuie să recunosc faptul că m-a bucurat această nominalizare, așa cum te bucură orice recunoaștere din partea breslei de care aparții.
Scrii pentru Observator cultural. Cum ai ales să scrii, cum ai continuat, cum ai intrat în echipa Observatorului și care găsești că este provocarea de zi cu zi în ceea ce faci?
Scriu pentru Observator cultural de aproximativ opt ani, este revista unde m-am format și unde am descoperit libertatea totală în a-mi alege subiectele, în a-mi forma stilul. Am avut noroc să pot să intru în această echipă chiar de când am terminat facultatea: Carmen Mușat, redactorul-șef al revistei, a fost și profesoara mea de teoria literaturii, la Facultatea de Litere, și m-a invitat să colaborez de când eram în anul IV – am început cu cronica de carte străină –, iar la scurt timp am intrat în echipa redacțională. Întotdeauna am considerat că scrisul mă reprezintă și mi-am dorit să pot să fac din pasiunea mea un stil de viață. Până acum, am reușit.
Cum te-ai apropiat de teatru, cum ai început să scrii cronică de teatru?
Deși am început prin a scrie cronică de carte, mereu m-a atras mai mult această formă de artă – teatrul. Poate, paradoxal, prin îmbinarea între efemer și strălucitor, între senzația unui infinit de interpretări și intensitatea pe care numai conștiința finitudinii actului artistic o poate oferi.
M-am apropiat de teatru de mică, dar cred că m-am contaminat cu adevărat de „microbul” lui de prin liceu și în primii ani de facultate, de când am început să merg constant la teatru, și cu cât mergeam mai mult, cu atât simțeam nevoia să văd mai mult. Asta a fost cea mai bună școală practică pe care am putut să o am în acei ani de formare. Apoi, frecventam toate cursurile legate de teatru pe care ni le oferea Facultatea de Litere (aveam inclusiv un curs unde am învățat să scriem dramatizări). Așadar, trecerea de la literatură – care era obiectul meu de studiu – la teatru a venit firesc, fără vreo schimbare bruscă, revelatorie. Am știut de foarte devreme că teatrul urma să fie esențial în profesia mea.
Care consideri că este principala ta realizare profesională de până acum?
Cea mai mare împlinire pe acest plan este faptul că nu trebuie să spun „merg la serviciu”, ci „merg la teatru”.
Într-o privire de ansamblu, cum vezi acest segment cultural: teatrul? Ce are cu siguranță în România, ce îi lipsește, ce te inspiră de obicei, ce te intrigă?
Este o întrebare la care se poate răspunde într-o carte, este foarte greu de rezumat în câteva fraze situația unui întreg domeniu care este în continuă mișcare și schimbare și despre care nu se poate vorbi ca despre un tot unitar, ci doar referindu-ne la nenumăratele sale categorii și forme, la nuanțele sale imposibil de legat printr-un fir roșu. Cred că singura apreciere generală ar fi legată de diversitatea tot mai mare pe care o constat în teatrul românesc, atât în ceea ce privește abordarea, cât și tematica. Apoi, emergența spațiilor independente începe să devină o realitate care completează substanțial ceea ce ani întregi a părut a fi singura ofertă de necontestat: producțiile teatrului de stat. Dar când vorbim despre teatrul independent, am sărit deja în categoria „ce nu funcționează”: teatrul independent nu ar trebui să presupună o variantă modernă a teatrului nomad de pe vremea lui Shakespeare, ar trebui să beneficieze de spații mai bune, de o constanță care să îmbunătățească actul creativ, în schimb însă, artiștii din independent se confruntă cel mai des cu probleme care țin strict de partea administrativă, financiară. Mă surprinde mereu inventivitatea prin care se depășește de multe ori lipsa de resurse pentru a obține un produs viu, provocator. Mergând pe aceeași linie, ceea ce mă întristează cel mai mult este să văd că, în ciuda resurselor de care dispun unele teatre, rezultatul tot învechit, prăfuit este.
Ești absolventă a Facultății de Litere și ai un masterat în Teoria Literaturii şi a Culturii şi Literatură Universală şi Comparată și pregătești o lucrare de doctorat pe o temă legată de literatură și film. Cât crezi în studiu, cât în talent, cât în muncă? De ce într-o zi te-ai înscris la Litere și care sunt satisfacțiile pe care ți le aduce azi scrisul tău?
Prin talent, eu înțeleg afinitate către un domeniu, o dorință de a practica acel lucru, fără de care ai fi nefericit și care oricum ar ieși la suprafață mai devreme sau mai târziu, dar această pasiune nu înseamnă nimic fără muncă. Atunci când practici o activitate, când o exersezi aproape zilnic, la un moment dat rezultatele se vor vedea, și asta e valabil fie că vorbim despre actorie, fie despre fizică nucleară.
M-am înscris la Litere pentru că adoram să citesc, era activitatea în care mă regăseam și prin care reușeam să mă dezvolt, să cunosc altfel lumea, să o înțeleg poate mai bine. Și am avut noroc că părinții mei nu m-au obligat nici o clipă să aleg ceva ce nu era compatibil cu mine. Cred enorm în importanța începutului de drum și în a fi sprijinit sau măcar lăsat să încerci ceea ce simți că îți este potrivit. Vedeam în jurul meu mulți tineri deja nefericiți, împinși de la spate de familie să urmeze facultăți „de viitor”, care să le ofere, teoretic, un viitor mai sigur. Dar tot șomer ajungi, și dacă termini ASE, și dacă termini UNATC, atunci când alegerea nu a fost, de fapt, a ta.
Citeam că înveți regie, ca asistentă a lui Chris Simion. Ce te atrage la regie, pe când un spectacol al tău?
Cred că inclusiv pentru un cronicar de teatru este important să vadă toate mecanismele de construcție a unui spectacol, întregul proces de formare, schimbările, uneori radicale, prin care trece o producție teatrală de la stadiul inițial până la produsul final. Lui Chris îi mulțumesc pentru că a avut răbdare cu mine să îmi arate ce presupune construcția unui spectacol de la zero și ce înseamnă lucrul cu actorii. Iar această trecere dincolo de cortină aș spune că a avut efectul de a-mi consolida poziția de critic mai degrabă decât a-mi dori să merg pe altă direcție. Uneori e bine să încerci și altceva pentru a te întoarce cu și mai mare drag la ceea ce este al tău. Nu știu când și dacă voi realiza un spectacol în întregime al meu, dar las deschisă această posibilitate.
Ai regizori preferați? Ești obiectivă atunci când scrii despre teatru sau ești un cronicar mai degrabă subiectiv?
Întotdeauna, atunci când scriu cronică de teatru, analizez spectacolul, nu omul. Și în literatură, și în teatru, în orice domeniu artistic, am oroare de genul de analiză care desființează o operă prin prisma personalității creatorului ei sau pornind de la o părere generală formată din cine știe ce capriciu cândva. Evident că nu există obiectivitate sută la sută, în niciun domeniu, dar pentru mine este destul de simplu să îmi dau seama de părțile bune ale unui spectacol și să le evidențiez, chiar dacă eu poate, strict subiectiv, nu empatizez cu ceea ce văd pe scenă. Regizorii mei preferați sunt întotdeauna cei care știu să inoveze, să facă din ceva aparent epuizat un produs artistic proaspăt, regizori care se întorc la opere clasice, dar descoperă și dramaturgi/scriitori contemporani și oferă publicului și altceva decât Shakespeare și Caragiale. Deși îi admir pe câțiva regizori care au reușit să scuture puțin praful de pe metodele învechite ale teatrului românesc (și nu are sens să dau aici niște nume, ele se regăsesc în cronicile mele), îmi place să descopăr și alte voci, să mă las surprinsă și de alte viziuni, așadar lista este în continuă completare.
Cât crezi în cronica de întâmpinare și cum alegi spectacolele pe care le vezi?
Deși este, probabil, cea mai efemeră formă de critică, eu cred în necesitatea ei, de aceea o și practic. Este o replică necesară, în timp real, la ceea ce vezi pe scenă, un feedback pentru artiști și o primă imagine de la care spectatorul poate să țeasă mai departe alte interpretări.
Ce părere ai despre cronica de teatru din România de acum?
Se vorbește tot mai mult în ultimii ani despre dispariția presei scrise și despre consecințele acestui fapt, o realitate mai puternică decât dorința de a conserva formele clasice cu care eram obișnuiți. În acest proces de schimbare de structură, și cronica de teatru suferă transformări: există mai puțin spațiu dedicat acestei arte, a include o rubrică de teatru într-o revistă care nu are profil cultural-artistic este o provocare aproape de netrecut, întrucât intervine factorul comercial, un test pe care teatrul cu greu îl trece (din fericire, aș zice). Cronică de teatru se mai publică la patru-cinci reviste din țară, iar situația din online, unde fiecare scrie despre ce vrea, când și cât vrea, mi se pare încă prea nedefinită și eteroclită pentru a-i stabili niște tipare clare. Dar cronica de teatru nu va dispărea atâta vreme cât se va face teatru.
Ce alte preocupări culturale ai și cum îți împarți timpul între acestea?
Nu am renunțat niciodată la arta prin care am ajuns la teatru: literatura. Scriu și cronică de carte, realizez interviuri cu scriitori – fac parte și din echipa Bookaholic, un site de cultură foarte dinamic și tânăr, unde scriu și despre teatru –, îmi place să învăț limbi străine tocmai pentru a citi în original, fac fotografie. Evident că prioritatea este teatrul, dar cred că există timp pentru orice pasiune.
Pe site-ul Uniter.ro, în acest moment, ai cele mai multe voturi din partea publicului dintre nominalizatele pentru critică teatrală. Prin ce crezi că ai cucerit publicul? Ai încredere că vei câștiga?
Câștigul este nominalizarea în sine, pentru că din când în când mai ai nevoie și de mici (sau mari) confirmări din partea mediului de care aparții că faci bine ceea ce faci. Legat de public, sper că a regăsit în cronicile mele un imbold de a merge și mai mult la teatru sau de a se reapropia de el.
Îți place Caragiale. De ce? De ce crezi că încă ne place Caragiale, dincolo de clișeul că e mereu actual?
Da, îmi place, pentru comicul său acid, în spatele căruia se ascunde, de fapt, o mare dezamăgire. Din păcate, Caragiale este mereu actual: aceeași corupție, aceleași caricaturi de politicieni, și ne place în continuare de el pentru că, în final, tot râsul ne rămâne. Ne revoltăm cât ne revoltăm, propunem să se „revizuiască, dar să nu se schimbe nimic” și după micile noastre revoluții într-un pahar de apă, cel mai bine ne duelăm în cuvinte și prin ironie. Dar, dincolo de asta, este un dramaturg care se susține pur și simplu prin acțiunea bine condusă a pieselor sale, prin personajele sale burlești, prin comicul de limbaj și cel de situație excelent întrețesute.
Îți place și tenisul. Cât timp îți rămâne pentru activități mai puțin culturale și ce îți place să faci atunci?
Tenisul este activitatea nonculturală căreia îi acord cel mai mult timp (poate și pentru că mi se pare un sport foarte artistic, deci, într-un fel, încerc să-l interpretez după structura mea). Apoi, îmi place enorm să călătoresc, să descopăr locuri noi, chiar dacă pentru o zi sau pentru o lună. Călătoriile sunt un element vital în viața mea, la fel ca teatrul. Și nu vorbesc despre călătorie ca excursie de turist, ci ca experiență totală a unui loc, de imersiune în cultura și stilul de viață al zonei în care merg.
Literatură, teatru, film. Ai o ordine a preferințelor? Dacă ar trebui să recomanzi o singură carte, un singur spectacol și un singur film pe care consideri că oricine ar trebui să le știe, care ar fi acestea?
Ordinea este teatru, literatură, film. Am plasat teatrul pe primul loc pentru că, pentru mine, este arta care, în ciuda repetiției, aduce la lumină mereu alte nuanțe ale aceluiași personaj, alte aceleiași povești. Teatrul este o continuă uimire, o redescoperire a ceea ce credeai că știi deja.
Aș recomanda romanul „Deșertul tătarilor” al lui Dino Buzzati, pentru complexitatea și profunzimea unei narațiuni în care practic nu există acțiune, iar personajul principal devine însăși așteptarea, filmul „Boyhood” al lui Richard Linklater , pentru acest surprinzător experiment al dizolvării graniței dintre cinema și viață, și opera rock „Jesus Christ Superstar” (2000) a lui Andrew Lloyd Webber, pentru reinterpretarea curajoasă a unui subiect biblic delicat (nu aș recomanda un spectacol de teatru propriu-zis, pentru că intră în joc alte considerente, care țin și de limba în care este jucat, și de posibilitățile spectatorului de a avea acces la el).
Care este prima cronică de teatru pe care ai scris-o, care este cea mai recentă și care îți pare cea mai bună din anul care a trecut?
Prima cronică de teatru pe care am scris-o a fost la „Requiem”, în regia lui Alexander Hausvater, 2008, iar cea mai recentă este la „O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții”, în regia lui Bobi Pricop, 2016. Dar alcătuirea ierarhiei în ceea ce privește cronicile mele nu îmi revine mie, cititorii trebuie să decidă asta.
O să te rog să ne propui trei spectacole de teatru care se joacă în acest moment și pe care poate că ar fi bine să nu le ratăm. De ce acestea?
În acest moment, pentru mine de neratat sunt „O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții”, în regia lui Bobi Pricop (Teatrul Național București), pentru felul în care se folosește de suportul vizual în a reflecta gândurile complexe ale unui adolescent care suferă de sindromul Asperger (este un spectacol cinematografic inedit pentru scena românească); „Emigranții”, în regia lui Tudor Lucanu (Teatrul Național Cluj-Napoca), pentru actualitatea temei și pentru subtilitatea cu care surprinde drama interioară a celui plecat în altă țară, indiferent de motiv; „Anul pierdut. 1989”, în regia Anei Mărgineanu (Teatrul Mic, București), pentru recuperarea prin teatru a unui trecut recent încă insuficient înțeles și asumat.
