de Florina Tecuceanu joi, 25 iunie 2015
Mereu în stare de veghe
Ca tânăr arhitect, a participat la realizarea proiectului Teatrului Naţional din Bucureşti, în 1963. Astăzi, aceluiaşi Romeo Belea, ajuns la venerabila vârstă de 83 de ani, îi datorăm renaşterea TNB. Ministerul Chimiei, Sala Palatului, hotelurile Intercontinental şi Novotel sunt doar câteva dintre clădirile importante din Bucureşti care poartă semnătura lui Romeo Belea, arhitect, profesor universitar, membru corespondent al Academiei Române.
“A fost o carieră care, vreau, nu vreau, continuă, pentru că tot timpul se ivesc lucrări. O carieră în care am ţinut să muncesc foarte mult şi să o fac cât pot de bine. În profesia asta nu poţi, la ora 18.00, să închizi uşa şi să pleci acasă. Este o meserie care te preocupă permanent cât eşti în starea de veghe.
Am avut şansa extraordinară să fac facultatea într-o perioadă în care mai existau profesori-celebrităţi, nişte ingineri din perioada interbelică, de atunci când s-a construit Bucureştiul – unul dintre cele mai interesante oraşe europene din perioada 1933-1939”, rezumă acesta cele aproape şase decenii de destin profesional.
Interviul cu domnul Romeo Belea s-a transformat, pe parcurs, într-o captivantă confesiune despre cum a luat Teatrul Naţional din Bucureşti de la momentul „T zero” şi l-a adus la ceea ce este astăzi.
Tânăr arhitect, caut experienţe profesionale
„În prima etapă, am început să lucrez la proiectul TNB în primăvara anului 1963. Aveam 31 de ani. Eram foarte tânăr. În meseria asta, experienţă au cei care de la 40 de ani încep să facă ceva. Este o meserie de mari acumulări, cu condiţia să ai ceva total în tine şi să treci prin foarte multe.
Vorbind de prima etapă a realizării Teatrului Naţional, din 1963, după ce am verificat proiectul şi i-am adus toate micile modificări, m-am consultat cu Liviu Ciulei şi cu Sică Alexandrescu – ei erau consultanţii noştri – şi mai târziu cu Horea Popescu. Mai era şi un consultant în probleme de mecanică de scenă, foarte bun, celebru la acea vreme.
Sică Alexandrescu nu intervenea în probleme tehnice foarte mult, dar pe Liviu Ciulei îl preocupau. Ciulei era un om de teatru absolut complet, cum nu am mai întâlnit nicăieri, şi pot să zic că am umblat destul. A fost aşa şi pentru că el a terminat Arhitectura, deci avea şi o pregătire tehnică. Era un căutător, era preocupat tot timpul să descopere şi să inoveze ceva.
Dovadă succesul lui ulterior în Statele Unite, unde a fost director la două dintre cele mai renumite teatre. El a însemnat foarte mult în istoria culturii americane, şi asta o ştiu de la nişte americani, nu de la el”.
Sala Studio, unică în lume
„Apoi au urmat anii ’80, perioada în care eu şi echipa am fost excluşi din proiect pentru că am încercat să explic de ce nu se putea face ceea ce voia familia Ceauşescu. Şi în anii ’83-’85 s-a făcut la TNB ceea ce a existat până acum cîţiva ani. I-am explicat că la 1.500 de locuri, câte voiau ei, un teatru poate să fie orice, dar nu teatru de dramă. Teatrul de dramă presupune nişte rigori care trebuie să ţină seama de fiziologia individului, de câmpul lui vizual, de câmpul lui auditiv ş.a.m.d. Este important să auzi actorul direct, fără acustică, şi să îi vezi faţa.
Cu toate transformările, în ’83 -’85, sala nu a trecut de 1.150 de locuri. Dar periclita siguranţa structurii, aşa cum a reieşit dintr-o expertiză de structură, comandată ulterior de Caramitru unui expert de la Universitatea Tehnică de Construcţii. Aşa am dat totul jos, am repus la loc patru diafragme de beton groase de 80 de cm, în aşa fel încât, din punct de vedere structural, a redevenit foarte sigură.
În ’76 a fost inaugurată şi Sala Studio, care de atunci şi până acum a rămas unică în lume. Este singura sală din lume care se poate transforma în cele trei posibilităţi ale relaţiei actor-spectator: arenă, italiană şi elisabetană, căpătând aspect finit. Este o sală care, în mai puţin de 30 de minute, se poate transforma în oricare dintre cele trei variante. Altfel, sunt săli care se pot transforma în tot felul de variante, dar ele păstrează tot timpul aspectul de provizorat”.
TNB, teatrul cu cele mai multe săli din lume, potrivit „autorului” lui
„Când Caramitru a devenit director al TNB, în 2005, m-a invitat la o discuţie… Am stabilit ce era de făcut – primul lucru era acea analiză de structură, foarte importantă de altfel, deoarece clădirea suferise nişte cutremure importante. Noi nu ne cunoşteam… Şi am discutat ce am putea face. Şi în timp ce această expertiză de structură avea loc – analiza asta durează foarte mult – noi ne-am apucat de o evaluare a ceea ce existase în anii ’70.
Desigur că lucrurile între timp au evoluat mult, tehnica de scenă s-a modificat. Atelierul de pictură, care era foarte vizitat în anii ’70, l-am găsit dintr-o dată colosal pentru cei doi sau trei pictori care expuneau acolo. Şi am stabilit să facem în acel spaţiu o sală nouă. Sălile de decoruri erau foarte înalte şi atunci am pus un planşeu la mijloc şi a rezultat Sala Mică. Am mutat nişte depozite de costume care erau la parter şi a rezultat Sala Media.
Faptul că TNB este teatrul cu cele mai multe săli din lume într-o singură construcţie, nu a fost un record pe care l-am căutat cumva, ci a rezultat din reconversia unor spaţii. În aproape toate problemele au coincis punctele noastre de vedere, ale mele şi ale lui Ion Caramitru. El a fost de acord ca TNB să nu fie un simplu teatru, ci un loc cultural, în care, de la ora 9.00 dimineaţa şi până seara târziu să fie deschise expoziţii sau locuri de socializare, cafenele.
Şi nu doar pentru a aduce lume în acest spaţiu cultural, dar şi pentru a ajuta bugetul teatrului. Aşa este şi Teatrul Naţional de la Londra, care are două săli şi şapte cafenele. Este o plăcere, de câte ori merg la Londra – şi merg cel puţin o dată pe an – să beau o cafea acolo. Este o ambianţă extraordinară, merită să mergi chiar dacă nu ai bilete la spectacol.
De fiecare dată când am primit o lucrare, porneam proiectul aşa cum l-am gândit la momentul zero.
Pentru proiectul acesta, aproape zilnic vorbeam cu Ion Caramitru. A fost o colaborare extrem de interesantă şi extrem de agreabilă”.
Foto: Florin Biolan
