Ziua Mondială a Teatrului
27 martie 2019
Înainte de trezirea mea întru teatru, maeştrii mei erau deja acolo. Îşi construiseră lăcaşurile şi poetica pe vestigiile propriilor vieţi. Mulţi dintre ei rămân necunoscuţi sau ne vizitează rareori amintirile: au lucrat în taină, în liniştea smerită a sălilor de repetiţie şi-n sălile de spectacole umplute până la refuz de spectatori. Pentru ca, pe nesimţite, la capătul multor ani de muncă presăraţi cu realizări extraordinare, să se facă nevăzuţi şi să dispară. Când am înţeles că profesia mea, că destinul meu personal este acela de a le călca pe urme, am înţeles totdeodată că am moştenit de la ei tradiţia aceasta sfâşietoare şi unică de a trăi prezentul fără nicio altă speranţă decât atingerea transparenţei unui moment irepetabil. Momentul în care te întâlneşti cu celălalt în întunericul sălii de teatru, protejaţi doar de adevărul unui gest, al unui cuvânt revelator.
Patria mea teatrală este definită prin astfel de momente de întâlnire cu spectatorii care vin în sălile noastre seară de seară, din colţurile cele mai diverse ale oraşului meu, pentru a ne însoţi şi a împărţi cu noi câteva ore, câteva minute. Din momentele acestea unice îmi clădesc eu viaţa, când încetez să mai fiu eu, să mai sufăr pentru mine însumi şi când renasc şi înţeleg rostul autentic al meseriei de a face teatru: să trăieşti clipe efemere de adevăr pur, când ştii că tot ceea ce spui şi faci sub lumina proiectoarelor este adevărat şi reflectă eul tău cel mai profund şi mai personal. Patria mea teatrală, a mea şi a actorilor mei, se ţese din toate aceste momente în care lăsăm deoparte măştile, retorica, teama de a fi cei ce suntem, şi ne dăm mâinile în întuneric.
Tradiţia în teatru este una orizontală. Nimeni nu poate afirma că în teatru există un centru al lumii, care ar fi un oraş sau un edificiu privilegiat. Teatrul, aşa cum mi-a fost dat mie să-l percep, se propagă urmând o geografie invizibilă ce amestecă vieţile celor care fac teatru cu arta teatrală, într-un gest unificator. Toţi maeştrii teatrului mor cu momentele lor irepetabile de luciditate şi de frumuseţe, toţi se duc în acelaşi fel, fără ca nicio altă transcendenţă care să-i apere şi să-i facă iluştri. Maeştrii teatrului ştiu asta, nicio recunoaştere nu este mai preţioasă decât certitudinea ce stă la rădăcina muncii noastre: să creezi momente de adevăr, de ambiguitate, de forţă, de libertate în mijlocul celei mai mari precarităţi. Nimic nu le va supravieţui dincolo de însemnările despre munca lor şi de înregistrările video sau foto care vor reda doar o palidă idee a ceea ce au făcut. Dar ceea ce va lipsi mereu din aceste înregistrări este răspunsul silenţios al publicului, care înţelege într-o clipă că ceea ce se petrece nu poate fi nici tradus, nici regăsit în afară, că adevărul împărtăşit aici este o experienţă de viaţă, preţ de câteva secunde mai diafană decât viaţa însăşi.
Când am înţeles că teatrul este o patrie în sine, un imens teritoriu ce cuprinde lumea toată, a luat naştere înlăuntrul meu o hotărâre, care era totodată o eliberare: nu trebuie să te depărtezi, nici să te mişti din locul unde te afli, nu trebuie să fugi şi nici să te deplasezi. Publicul este acolo unde exişti tu. Acolo îţi sunt alături colegii de care ai nevoie. Acolo, în afara căminului tău, se găseşte toată realitatea ta zilnică, opacă şi impenetrabilă. Şi-atunci lucrezi din aparenta imobilitate în care te afli, pentru a construi una dintre cele mai măreţe călătorii, ca să refaci Odiseea, legendara călătorie a argonauţilor: eşti un călător imobil care nu încetează să accelereze densitatea şi rigiditatea lumii tale reale. Călătoria ta este către clipă, către moment, către întâlnirea irepetabilă cu cei asemenea ţie. Călătoria ta este către ei, către inima lor, către subiectivitatea lor. Călătoreşti prin ei, prin emoţiile lor, prin amintirile lor pe care tu le trezeşti şi le pui în mişcare. Călătoria ta e vertiginoasă, nimeni n-o poate măsura sau reduce la tăcere. La fel cum nimeni nu o va recunoaşte la justa valoare. E o călătorie prin imaginarul poporului tău, o sămânţă plantată în pământul cel mai îndepărtat: conştiinţa civică, etică şi umană a spectatorilor tăi. De aceea eu sunt statornic, veşnic legat de propriul cămin, printre cei apropiaţi mie, într-o aparentă nemişcare, muncind zi şi noapte, pentru că eu posed secretul vitezei.
Carlos CELDRÁN (Cuba)
(Traducere din spaniolă de Ligia Soare)
Carlos Celdrán: Născut în 1963 la Havana, Carlos Celdrán şi-a perfecţionat pentru prima dată pasiunea pentru teatru şi competenţele în acest domeniu în cadrul Institutului Superior de Arte din Havana, unde a primit licenţa în Arte Performative. După ce absolvit cu înaltă distincţie în 1986, a început imediat să-şi pună cunoştinţele în practică, fiind mai întâi consultant rezident, apoi director de scenă rezident al Teatrului Buendía din Havana.
A ocupat această poziţie până în 1996, când a hotărât că este momentul potrivit pentru a-şi crea propria trupă de teatru, Argos Teatro, azi cunoscută şi apreciată în întreaga lume. Trupa activează tot în Havana, Cuba, şi a cunoscut un succes extraordinar cu interpretări ale clasicilor europeni, opere de teatru lationamericane contemporane şi producţii originale sub conducerea expertă a lui Carlor Celdrán în calitate de director de scenă.
Reprezentaţiile trupei Argas Teatro au dat un suflu nou canonului teatrului european modern, prin punerea în scenă a unor piese de Brecht, Beckett, Ibsen şi Strindberg, aducând cultura şi preferinţele europenilor în faţa publicului latinoamerican. Au adus în prim-plan şi dramaturgii cubanezi, prin producţii ale artiştilor locali precum González Melo, în multiple ocazii. Tocmai această fuziune a diferitelor culturi a ajutat Argos Teatro să devină una dintre cele mai importante trupe de teatru din Cuba şi să fie apreciată peste graniţe. Jocul său actoricesc, în căutarea unui limbaj comun între artele spectacolului, este apreciat drept o iniţiativă de a aduce împreună culturile lumii.
Punctul culminant al activităţii companiei îl reprezintă producţia Diez Milliones („Zece milioane”), piesă scrisă şi regizată chiar de Carlos Celdrán şi care a câştigat recunoaşterea criticii atât în Cuba, cât şi la nivel internaţional. Cea mai recentă reprezentaţie, Misterios y pequeñas piezas („Mistere şi piese mici”), din 2018, de asemenea scrisă şi regizată de Carlos Celdrán, s-a bucurat de o primire la fel de bună.
Toate aceste realizări pentru Cuba şi teatrul internaţional i-au adus lui Carlos Celdrán recunoaştere, premii şi aplauze în numeroase ocazii. A primit de mai multe ori Premiul Criticilor de Teatru din Cuba, categoria Cea mai bună punere în scenă: de 16 ori între 1988 şi 2018. Dincolo de aprecierea criticilor, a câştigat recunoaşterea propriei ţări şi a lumii, prin acordarea Distincţiei Naţionale a Culturii Cubaneze în 2000 şi a Premiului Naţional al Teatrului din Cuba în 2016, printre multe altele.
De-a lungul remarcabilei sale cariere, Carlos Celdrán a rămas dedicat misiunii sale de a-i inspira şi a-i ajuta pe ceilalţi, activând ca profesor în instituţii de rang înalt din Cuba, America de Sud şi Europa. S-a preocupat constant să-şi îmbunătăţească şi să-şi aprofundeze cunoştinţele, obţinând titlul de Master în 2011 din partea Institutului Universitar de Dans ‘Alicia Alonso’ din cadrul Universităţii Rey Juan Carlos din Madrid.
Abilităţile pedagogice i-au permis lui Carlos Celdrán să se alăture facultăţii Institutului Superior de Arte din Cuba, unde predă de peste 20 de ani, şi să conducă Masterul de Regie de teatru din 2016 încoace, transmiţând cunoştinţele sale viitoarelor generaţii de creatori de teatru cubanez. În acelaşi timp, continuă să-şi concretizeze expresia artistică prin piesele pe care le scrie şi le pune în scenă cu Argos Teatro.
