de Florina Tecuceanu miercuri, 2 decembrie 2015
Cunoscutul scenograf vorbeşte, în interviul care urmează, despre copilăria sa “de poveste, petrecută în sărăcie, dar cu oameni blânzi”, petrecută la Nehoiu, despre câteva dintre spectacolele sale memorabile, despre oamenii care au fost repere în munca sa.
Uniunea Teatrală din România (UNITER) a împlinit 25 de ani de existenţă, în 2015. Site-ul uniter.ro vă prezintă o serie de interviuri cu membrii Senatului UNITER.
Florina Tecuceanu: La 25 de ani de la înfiinţarea UNITER, care credeţi că sunt cele mai mari reuşite ale instituţiei? Dar lucrurile pe care le putea gestiona mai bine?
Puiu Antemir: În cei 25 de ani de UNITER s-au făcut multe lucruri bune, chiar foarte bune, aş zice, însăşi înfiinţarea Uniunii care adună toţi creatorii din instituţiile de spectacole a înseamnat foarte mult.
Dintre toate programele dezvoltate, cele mai importante, după părerea mea, care vin în ajutorul membrilor săi, sunt “Artiştii pentru Artişti“, Gala Tânărului Actor, Festivalul Naţional de Teatru, precum şi contribuţia materială la organizarea celor mai importante festivaluri de teatru din ţară.
Dintre lucrurile care ar putea să fie mai bine gestionate m-aş referi, în primul rând, la colectarea timbrului teatral. Aceasta ar aduce fonduri mai consistente şi ar sprijini atât programele vechi, dar şi altele noi.
Care ar trebui să fie strategia UNITER în următorii 25 de ani?
Strategia UNITER în următorii ani ar trebui să se axeze pe acceptarea de noi membri, artişti de înalt profesionalism din toate domeniile artei spectacolului, pe îmbunătăţirea programelor existente şi dezvoltarea altor programe noi.
Ce v-au oferit ultimii 25 de ani, în cariera dumneavoastră?
Mi-au oferit libertate de mişcare, atât la propriu cât şi la figurat, libertate de expresie în actul artistic şi lipsa de stres în relaţia cu autorităţile.
Cât reprezintă arta şi cât este tehnică în profesia de scenograf?
Procentual nu aş putea spune. Asta depinde de fiecare scenograf în parte, de structura lui, de formarea lui profesională; sunt scenografi cu studii de arte plastice, cum sunt şi eu, sunt arhitecţi-scenografi şi, mai nou, au apărut şi din zona artiştilor conceptuali. Fiecare înclină într-o direcţie sau alta, dar toţi în baza unei concepţii regizoral-scenografice.
Care dintre spectacolele la care aţi lucrat au fost cele mai provocatoare, în cariera dumneavoastră?
Au fost multe, dar nu pot să nu-mi aduc aminte de “Cârtiţele “ de Zoscenko, primul meu spectacol la Teatrul de Comedie, de ”Visul unei nopţi de vară”, în regia lui Ducu Darie, cu care ne-am plimbat prin toată lumea, “Fuga “ de Bulgakov, în regia Cătălinei Buzoianu, un spectacol foarte premiat, “Amanţii Însângeraţi” de Chicamatsu Monzaemon, în regia lui Alexandru Tocilescu, de asemenea, premiat de statul japonez, ”Audiţia“ de Alexandr Galin, în regia lui Mircea Cornişteanu, “O scrisoare pierdută“ de I.L.Caragiale, în regia lui Alexandru Dabija şi “Odisseya“ după Homer, la Teatrul Naţional Craiova, în regia lui Tim Carroll, una dintre cele mai plăcute provocări, spectacol foarte bine primit de critica de specialitate.
Primii ani de după Revoluţie – cum au fost pentru dumneavoastră?
Cum spuneam mai devreme, au fost nişte ani de căutări, de reaşezare, de entuziasm colectiv, care s-au materializat în multe spectacole de calitate.
În acei primi ani de libertate aţi construit decorurile la un spectacol care a rămas o referinţă – “Visul unei nopţi de vară” – în regia lui Ducu Darie. Cât aţi lucrat la acel spectacol? Cu ce a venit nou, din punct de vedere al scenografiei?
Cred că am început lucrul în ianuarie-februarie şi am avut premiera la sfîrşit de mai, în iunie, în timpul mineriadei, când eu eram la Chişinău. Deci, aproape cinci luni de lucru.
Nu ştiu dacă a venit cu ceva nou din punctul de vedere al scenografiei, dar, în orice caz, din punct de vedere regizoral a fost o revelaţie. Cel mai cunoscut critic englez în perioada aceea, Michael Billington a scris că de la spectacolul lui Peter Brook nu a văzut o variantă mai bună.
Cum e şi normal, concepţia regizorală presupune o scenografie adecvată, decor, costume (Maria Miu) şi actori foarte talentaţi şi plini de entuziasm. Cred că aceasta a fost starea de spirit care a dus la reuşita acelui spectacol – entuziasmul echipei.
La ce lucraţi acum?
Lucrez la două spectacole: “Ulciorul sfărâmat“ de Kleist, la Teatrul Masca, în regia lui Mihai Mălaimare, şi “Îmblânzirea scorpiei“ de W. Shakespeare, la Teatrul de Comedie, în regia lui Gelu Colceag, două concepţii regizorale foarte interesante.
Aveţi câţiva regizori preferaţi, cu care vă face întotdeauna plăcere să lucraţi?
Îmi place să lucrez cu toţi regizorii, indiferent de vârstă, pentru că fiecare colaborare e o experienţă nouă şi de la toţi înveţi ceva. Nicio experienţă nu seamănă cu alta.
În ce constă inovaţia în scenografie, astăzi? Cum vă ajută noile cuceriri ale tehnologiei sau materialele noi?
Inovaţia presupune găsirea mijloacelor noi de expresivitate teatrală – da, cu ajutorul tehnologiei şi a materialelor noi apărute.
Cum a fost copilăria dumneavoastră? Când aţi ştiut că veţi fi scenograf?
Copilăria mea a fost ca-n poveşti: sărăcie, natură, prieteni minunaţi, vecini simpli, dar înţelepţi şi buni. Închipuiţi-vă că la Nehoiu, localitatea copilăriei mele, pe atunci o comună, aveam vecini un regizor – Nicolae Pascu, care încerca să facă teatru de amatori acolo şi ai cărui copii, Mugur, viitor scenograf şi Dana, pianistă, profesoară de pian la “Dinu Lipatti” i-am avut ca modele – şi pe Dan Puric, pe atunci un puşti frumos, cârlionţat cu care ne scăldam vara în râurile din zonă, şi mulţi alţi copii, inteligenţi, educaţi, aşa că înţelegeţi în ce companie mi-am petrecut copilăria acolo.
A urmat Liceul de Muzică şi Arte Plastice din Braşov, locul unde au absolvit Radu Lupu, Silvia Marcovici, Horia Andreescu şi mulţi alţii.
Cu profesori extraordinari la ambele specialităţi (era unul dintre liceele cu promovabilitate mare la Conservator şi la Institutele de Arte Plastice), cu colegi minunaţi, era greu să nu te simţi provocat!
Când am reuşit să intru la Scenografie nu m-am gândit niciodată că voi ajunge un scenograf acceptat de „breaslă”. Când am finalizat primele spectacole, am simţit că oamenii din jur mă apreciază şi lucrul acesta mi-a dat curaj şi încredere că trebuie să merg mai departe.
Cine v-a influenţat, cine v-a ajutat în profesie?
Paul Bortnovski, un mare scenograf, profesor şi om de o generozitate deosebită. A fost o întâlnire întâmplătoare, dar care ne-a apropiat profesional şi uman. Am învăţat multe de la domnia sa, m-a ajutat foarte mult şi cred că îl am ca model şi acum.
Aţi semnat scenografia la peste 80 de spectacole. Ce anume vă mai provoacă?
Aşa este. Acum, după aproape 40 de ani în teatru, îmi dau seama cât de multe spectacole am lucrat! Am cunoscut oameni minunaţi, talentaţi – majoritatea dintre ei îmi sunt şi prieteni. Cred că e firesc să lucrezi în continuare dacă eşti solicitat şi dacă sănătatea îţi permite. Munca în teatru este cu totul specială, oamenii sunt speciali, atmosfera este unică. Se spune că lumea teatrului este ca o familie. Da, este, şi de aceea mă întorc mereu la ea.
