de Alina Vîlcan vineri, 4 mai 2018
La Premiile UNITER 2018, ești nominalizată la categoria Cea mai bună scenografie, pentru decorul spectacolului Dacă am gândi cu voce tare de Adnan Lugonić, în adaptarea și regia lui Radu Afrim, la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova. Cum s-a construit scenografia acestui spectacol, care a fost marea provocare?
Totul a început cu un telefon – mergeam pe stradă, era zgomot și m-a sunat Radu să mă-ntrebe dacă mă bag cu el la un proiect la Craiova. Mi-a povestit pe scurt despre ce este vorba și mi-a spus că vrea ceva foarte nemțesc, foarte curat și canapele. Una dintre provocări a fost să găsim într-un timp scurt o formulă de spațiu comun care să funcționeze atât pentru scenele de interior, cât și pentru cele de exterior. Structura piesei nu este una liniară – scenele sunt intercalate, începe un dialog, care se întrerupe pentru a face loc unui monolog, după care începe un nou dialog al altor personaje pe alt subiect și tot așa. E ca un puzzle cu multe piese împrăștiate, unele pe față, altele pe dos, unele de margine și altele de miez.
Marea provocare a fost să reușim să transmitem țesătura asta de povești și trăiri interioare care au loc în mare parte într-un bloc cu mai multe apartamente – fără să construim niciun perete. Apartamentele s-au redus la câte o canapea pentru fiecare personaj sau cuplu, devenind niște insule care alunecă între o realitate a gândurilor și una a vorbelor și faptelor. Odată intrat în poveste, constați că până și neantul ăsta în care plutesc canapele este mult prea strâmt pentru drama personală a fiecărui personaj.
Deși ai zice că tipul acesta de decor nu are nevoie de machetă – macheta s-a dovedit a fi de mare folos: la repetiții stăteam cu textul și cu macheta în față și mutam cartonașe colorate de colo-colo. Delimitările spațiilor sunt construite parte din amplasarea canapelelor în diverse formațiuni, parte din decupaje de lumini. Trebuie să recunosc că, odată ce am stabilit culorile canapelelor și personajelor, povestea mi-a devenit mult mai clară și mai ușor de urmărit.
Mi se pare interesant că, în lipsa unui spațiu construit, fiecare obiect din scenă capătă o dimensiune nouă pe lângă cea obișnuită: de exemplu un lampadar așezat în dreptul unei canapele este un lampadar. În schimb când ai un șir de lampadare așezate în dreptul unui șir de canapele puse într-un spațiu gol în care câțiva actori încep să se miște – lampadarele într-o secundă pot deveni semafoare, iar canapelele mașini într-o intersecție superaglomerată.
Datorită viziunii lui Radu și a Flaviei Giurgiu, canapelele au început să prindă viață și să transforme spațiul conținuu pe toată durata spectacolului.
Chiar așa, cum ai colaborat cu unul dintre cei mai neconvenționali regizori de la noi – Radu Afrim, de această dată?
Dacă am gândi cu voce tare de Adnan Lugonic este a treia mea colaborare cu Radu, după Năpasta de I.L.Caragiale, la Teatrul Național din București, în 2012, și Când ploaia se va opri de Andrew Bovell, la Teatrul „Toma Caragiu” Ploiești, în 2013.
Mă fascinează de fiecare dată modul în care Radu abordează un text, pofta lui nebună de joacă cu textul – total dezinhibată – și ușurința cu care transpune o bucată de poveste în songuri și în mișcare. La fel mi se pare că se joacă și cu spațiul și cu tot ce are la dispoziție la scenă. Și dacă nu are – știe cum să facă în așa fel încât să primească. E acolo undeva o lume de libertate a gândirii fără limite pe care are curajul să o scoată la suprafață. Radu chiar are curajul de a gândi cu voce tare, ceea ce inevitabil generează și scântei în toate direcțiile. Cred însă că până și provocarea acestor scântei este una voită, cu scopul de a scoate tot ce se poate din actori, coregraf, scenografi, luminiști, sunetiști, recuziteri, din toată echipa. E ca atunci când torni apă într-un pahar și nu te oprești în momentul în care apa ajunge la buza paharului – torni mai departe și apa își vede de drumul ei, nu se lasă îngrădită.
Premisa în colaborarea cu Radu este că limitele nu există. Asta îmi place la nebunie și pentru că eu însămi vreau să cred că așa este. Lucrul cu el e un fel de exercițiu de echilibristică pentru mine. Și o provocare constantă de a rămâne flexibilă pe tot parcursul proiectului, de la A la Z.
După ce ai realizat scenografii pentru mai multe teatre din București (Teatrul Național, Metropolis, Comedie), cum a fost pentru tine experiența aceasta la Craiova?
Craiova are o scenă mare și prietenoasă, în care ai senzația că poți respira. Clădirea teatrului în sine, ca arhitectură, mi se foarte frumoasă și plină de detalii interesante de care am avut timp să mă bucur în direct și de aproape. Pe toată perioada repetițiilor am stat la Craiova – locuiam într-un mini-apartament undeva sus în dreptul scenei… Teatrul devenise pentru o perioadă casa mea – la propriu.
Prima întâlnire cu echipa a fost cam așa: actorii începuseră să lucreze deja cu Radu, eu am ajuns cu o mică întârziere, deoarece de-abia terminasem lucrul la spectacolul lui Vlad Massaci de la Teatrul de Comedie, Drumeția sau despre sexualitate de Martin Heckmanns. Am intrat în Sala Studio, în care s-a repetat o vreme, și m-am așezat tiptil ca să nu deranjez. Radu a făcut o pauză și m-a prezentat. Toți actorii s-au aliniat într-un șir ca în filmul A Chorus Line și s-au prezentat unul câte unul. A fost foarte emoționant. Pe parcurs ne-am apropiat tot mai mult unii de alții.
Colaborarea cu Lia Dogaru, care a conceput costumele, a fost una foarte închegată și faină. M-am bucurat foarte tare când o prietenă, tot scenograf, după ce a văzut spectacolul mi-a spus că decorul și costumele par să fie făcute de aceeași mână. Este, cred, cel mai mare compliment pentru o colaborare atunci când cineva spune că i-a plăcut spectacolul și nu că i-au plăcut costumele sau decorul sau că regia a fost foarte tare și actorii excepționali, dar păcat că nu s-au exploatat posibilitățile decorului la maximum.
Am avut noroc și cu echipa de producție, și cu tehnicul, cu recuziterii foarte săritori și curioși de evoluția spectacolului pe tot parcursul repetițiilor.
Chiar am făcut echipă bună cu toții! Mi-a plăcut foarte mult să lucrez la Craiova și m-aș bucura să revin cu altă ocazie!
Unde începe educația ta estetică? Ce amintiri ai din copilărie din acest punct de vedere?
Cred că totul a început într-un apartament mare și luminos, situat într-o casă Jugendstil pe malul canalului Bega din Timișoara. Familia a fost nevoită să se mute într-un apartament mai mare odată cu venirea mea pe lume, sunt al treilea copil după o soră și un frate mai mari. Amintirile încep undeva pe la 5-6 ani, cu tatăl meu care în fiecare seară ne citea din Odiseea lui Homer și ne învăța cum se dau paginile cărților – din colțul de sus al paginii, cu grijă și fără scuipici.
Nu mai știu de ce, dar din când în când mutam cu toții mobila și toate obiectele de pe pereți dintr-un loc în altul, în așa fel încât spațiile erau într-o transformare continuă – asta era un fel de sport. Șe, așa îi zicem noi tatălui meu pe care-l cheamă Șerban, mereu ne cerea părerea legat de aceste schimbări de decor (râde).
Părinții – amândoi arhitecți – pe atunci lucrau la restaurarea Muzeului Baroc din Timișoara. Îmi amintesc metri întregi de plase întinse prin toată casa: mama se ocupa de reconstruirea ornamentelor baroce de pe fațada muzeului și desena de mână kilometri de ornamente la scară 1 la 1. Uneori mă lua și pe mine când mergea la atelierul sculptorului care executa ornamentele și, în timp ce ei discutau, eu primeam un boț de lut ca să nu mă plictisesc. Am început să cer lut și pentru acasă – așa am descoperit că-mi place să modelez.
Și îmi mai amintesc că făceam spectacole acasă: părinții aveau un pick-up și o colecție de discuri – de la muzică clasică la The Pentangle, Kate Bush și The Beatles până la Yma Sumac și Frații Petreuș. Mama ne punea de obicei muzică de balet și ne-o povestea în timp ce dansa cu noi. Treaba asta cu spectacolele a devenit serioasă într-o vară la Sinaia când, împreună cu cu tot familionul, am construit un spectacol cap-coadă cu numere de dans și muzică. Ne-am făcut și un afiș maaare de tot. Sora mea Sandra și cu mine dansam acompaniate la pian de Pupunu – fratele bunicului nostru, iar Vlad – fratele meu – cânta la vioară Siciliana lui Bach. Publicul era format din familie și prietenii bunicilor. Capul acestui spectacol era Johnny – bunicul meu, un tip extraordinar de fain și plin de haz, care în timpul studiilor de arhitectură la Viena își câștigase existența bătând step combinat cu numere de acrobație. Mereu ne povestea întâmplări din lumea show-ului și ne arăta fotografii cu prietenii lui artiști de circ și dansatori.
Cu siguranță s-a întipărit undeva adânc și ceea ce ne zicea taică-meu când eram mici: Din momentul în care ai gândit ceva, acel lucru deja există. La fel și cântecul cu care a crescut și el: Die Gedanken sind frei / Gândurile sunt libere.
Ai studiat la Universitatea de Arte Aplicate din Viena. Cum ai descrie azi perioada petrecută în Austria, cum ai ales Artele, ce amintiri ai din anii de studenție?
Este o întrebare multiplă foarte amplă – mă voi concentra asupra a două amintiri din anii de studenție.
Studiasem inițial pianul la Salzburg ani de zile, după care am realizat că pasiunea pentru pian nu este suficient de mare cât să-mi doresc să petrec 6-8 ore pe zi stând pe scaun și studiind. Simțeam nevoia să mă mișc. Scenografie am studiat mai întâi doi ani la Academia de Arte din Viena, apoi m-am mutat la Universitatea de Arte Aplicate, unde am mai studiat încă patru ani. Țin să precizez acest lucru pentru că sunt două școli foarte diferite. La Academia de Arte, am avut privilegiul unui lux de nedescris din punct de vedere al spațiului de lucru și al predării cursurilor. Aici îmi petreceam cam 20 din 24 de ore alături de colegii mei – aveam o chicinetă improvizată, dușuri, două canapele, un spațiu pentru spreiat machete și unul cu câteva computere. În timp ce colegii mai mari lucrau la opera Don Giovanni și ascultau în loop ariile cu boxele date la maximum, anul meu avea ca temă The Black Rider, opera psihedelică a lui Robert Wilson, realizată în colaborare cu Tom Waits și William S. Burroughs. Ca la fiecare final de semestru, am avut și pornind de la acest spectacol muzical un examen. Fiecare student trebuia să-și prezinte conceptul scenografic în machetă.
Îmi amintesc machetele înșirate ca soldații într-o linie: fiecare cu toate personajele și schimbările de decor așezate în poziții și luminile pregătite pentru prezentare. Juriul era format din patru asistenți profesori (toți în picioare) și profesorul clasei, Erich Wonder (așezat). Se deplasau de la o machetă la alta urmărind cu mare atenție prezentarea fiecărui student în parte. Era iarnă și din cauză că atelierul clasei de scenografie era amplasat într-o clădire veche de final de secol XIX, care nu duduia tocmai de căldură, odată cu convoiul se deplasa și un calorifer de la o machetă la alta. Mi-a rămas întiparită imaginea asta extrem de comică a unui calorifer ambulant.
La Universitatea de Arte Aplicate era alt regim – eram mulți și aveam mereu prea puțin spațiu – uneori lucram în ture din cauza lipsei de spațiu. În perioada asta (2004) am făcut o asistență de scenografie la Constructorul Sollness de H. Ibsen, spectacol montat de Thomas Ostermayer cu decorurile lui Jan Pappelbaum la Akademietheater Viena. Eu eram asistenta asistentei de scenografie – Hospitantin în germană. Repetițiile aveau loc într-una din halele Atelierelor Art for Art unde se construiesc decorurile și se produc costumele pentru marile scene din Viena. Din prima zi de repetiții s-a lucrat cu decorul construit la scară 1:1 din structură și placaj. Decorul era montat pe o turnantă care era manevrată la mână de mașiniști. Am rămas în continuare impresionată de chestia asta.
Întoarsă în țară, ai lucrat cu regizorul Alexandru Tocilescu. Cum ai rememora acea perioadă de început, ca scenograf?
Îmi amintesc cu mare drag de Toca, mă bucur mult că am avut șansa să îl cunosc și să lucrăm împreună. Deși în procesul de lucru era foarte dur cu noi toți, era un om ușor de iertat. Toca comunica foarte direct: cu aceeași sinceritate cu care te înjura îți și spunea că ține la tine și că te apreciază. Când am început să lucram în 2008 la Casa Zoikăi de M. Bulgakov eram la 2 Mai. Tot povestind, la un moment dat mi-a spus franc: E simplu – dacă nu iese bine spectacolul, îți rup gâtul; dacă iese bine, o să tot lucrăm împreună.
Îmi pare rău că din cauză că aveam un foarte mare respect față de Toca și în schimb nu aveam curajul să gândesc cu voce tare – au rămas pe drum multe întrebări nepuse.
Dintre toate decorurile realizate în acești ani, ai putea alege un top trei al celor mai dificile?
Nu știu dacă putem vorbi despre decoruri dificile – cred mai degrabă că este vorba de provocări. De găsirea unui echilibru între estetic, practic/util și uman.
Sfârșit de partidă de Samuel Beckett, la Teatrul Metropolis, în regia lui Alexandru Tocilescu în 2009: a fost un proiect foarte frumos și greu în același timp. Actorii aleși de Toca pentru rolurile lui Nagg și Nell erau Ion Besoiu și Irina Petrescu – personaje ce-și duc veacul în niște tomberoane. Țin minte că a fost foarte dificil cu acele tomberoane pentru că actorii aveau de stat o groază de vreme sub capace, spațiul era îngust și nu prea aveai unde să te desțepenești. Găsirea dimensiunii potrivite din punct de vedere estetic a fost dictată de necesitățile umane. După multe probe și modificări, soluția a fost să împietrim tomberoanele într-un munte de cenușă, iar sub acest munte să „săpăm” un tunel cu șine pentru ca actorii să poată fi scoși și împinși în poziție. Cenușa acoperea tot restul pardoselii din scenă și se ridica sub formă de nori de praf la fiecare pas extrem de lent și greoi al lui Clov, jucat de Mihai Constantin, iar scaunul cu rotile în care trona Hamm (Răzvan Vasilescu) brăzda pardoseala cu fiecare drum lăsând vizibile traseele parcurse. „Cenușa” era într-adevăr de mare efect, însă actorii și toată echipa tehnică au avut ceva de îndurat, începând cu montarea decorului și pregătirea amestecului din făină + oxid de fier și până la demontare și făcut curat. Sunt foarte recunoscătoare pentru această experiență alături de Toca și pentru sprijinul lui în toate căutările.
Bevor ich die Welt rette, geh ich nochmal eben auf’s Klo / Înainte de a salva lumea, mă mai duc repede la budă la Teatrul Schauspiel Essen, Germania, în 2012: acesta a fost un proiect de teatru pedagogic în colaborare cu Frank Röpke și Katharina Feuerhake alături de o gașcă de copii de vreo 12 ani. Acest proiect ajunsese pe muchie de cuțit în pragul premierei din cauză că toate materialele folosite pentru decor și costume erau de fapt interzise. Decorul era compus din zeci de role de hârtie igienică ce în timpul jocului erau derulate în așa fel încât se crea un haos total, iar costumele erau făcute din saci de plastic cu aplicații din discuri demachiante și bețișoare de urechi – totul era făcut din materiale extrem de ușor inflamabile, care nu puteau fi ignifugate. Teoretic ar fi trebuit să găsesc o soluție alternativă, dar cum tot spectacolul construit împreună cu copiii se baza exact pe aceste materiale, am completat decorul cu vreo două găleți de apă, pe lângă extinctoarele care fac oricum parte din dotarea spațiului. Am avut baftă cu conducerea teatrului, care până la urmă a acceptat scenografia și ne-a așezat un pompier în public la fiecare reprezentație.
Năpasta de I.L.Caragiale, la TNB /Sala Media, regia Radu Afrim, în 2012: și de data asta partea dificilă a fost generată de materialul ales. Contextul arăta în felul următor: tocmai se terminase șantierul de la TNB și am început lucrul într-o Sală Media nou nouță. Afrim a mutat de data asta acțiunea de la țară într-un loft minimalist locuit de Anca, o creatoare de modă în viziunea lui. În tot acel alb steril al decorului, era nevoie de un material organic, care să susțină evoluția poveștii transformând spațiul treptat, pentru ca în final să-l înghită cu tot cu personaje. După mai multe experimente și datorită remarcii Alexandrei Poiană, care știa de la bunica ei că turba nu face noroi, am ajuns la concluzia că de turbă avem nevoie. Împreună cu actorii frământam înainte de repetiții turbă cu apă pentru a obține consistența potrivită – dacă puneam prea puțină apă, se ridica extrem de mult praf, care se depunea pe toate scaunele din sală, până în ultimul rând, iar dacă adăugam prea multă apă, terenul de joc devenea prea alunecos și periculos pentru actori. Și de data asta era vorba de echilibru. A fost ceva muncă de convingere până să obținem OK-ul de la Ion Caramitru, dar sunt convinsă că a meritat tot efortul. Mulțumim că s-a putut și că din nou tot tehnicul și femeile de serviciu au avut de tras tare în numele artei.
Ce te inspiră atunci când începi să lucrezi pentru un spectacol? De la ce pornești de obicei în realizarea scenografiei?
După prima discuție cu regizorul petrec zile întregi stând la masă citind piesa, notând chestiile care mi se par importante și interesante de explorat și exploatat. Încerc să cuprind mesajul și să descopăr unde mă atinge în mod direct și personal povestea – caut să descopăr conexiunile între mine și personaje, să înțeleg contextul. De obicei mă scufund cu totul în atmosfera piesei și pornesc la vânătoare de imagini: oriunde aș merge văd lucruri care au de-a face cu piesa la care tocmai lucrez și de multe ori nu-mi vine să cred cum îmi ies toate în cale. Mă opresc din mers, fac poze, îmi vin idei, le notez; în timp ce le notez, ideile încep să facă pui sau să crească uneori în direcții diferite; când ajung iar la masă fac schițe, brainstorminguri. Totul e înghițit de subiectul respectiv și e folosit cumva mai departe. Asta este prima etapă de căutare și documentare. După care intru în machetă și descopăr posibilități noi dictate fie de spațiu, fie de universul de idei al regizorului sau coregrafului. Pornesc de la text, ajung la o stare și acea stare mă împinge spre un material.
Spre ce se îndreaptă scenografia de mileniu III, din punctul tău de vedere?
Suntem mulți cu abordări diferite din fericire – fiecare vine cu bagajul lui personal, nu cred că există o singură direcție înspre care se îndreaptă scenografia mileniului III. Ceea ce mă îngrijorează însă este lipsa spațiilor de depozitare pentru decoruri, drept pentru care la începerea fiecărei colaborări – cred că pot spune fără excepție – mi se atrage atenția asupra acestui fapt: insinuând că decorul ar trebui să fie cât mai simplu, să ocupe cât mai puțin spațiu, să fie cât mai pliabil și dacă mai vrei și onorariu să fie cât mai ieftin. Bineînțeles că până și lipsa spațiului de depozitare te împinge, vrei-nu vrei, la niște soluții scenografice care pot fi interesante și absolut valabile. Cred însă că direcția către care se îndreaptă senografia mileniului III nu ar trebui să fie condiționată de o lipsă. Sper ca pe lângă soluțiile High Tech și Media care au câștigat mult spațiu pe scenă din simplul fapt că nevoia vizuală a omului s-a transformat foarte mult în ultimii ani odată cu (r)evoluția tehnică – scenografia ca meșteșug să-și păstreze plasticitatea / materialitatea în continuare.
Ce înseamnă pentru tine premiile?
Pentru mine, însăși această nominalizare este un premiu. Mă bucur mult. Înseamnă că cineva a remarcat ceva la care am contribuit pe o bucată de timp cu toată ființa mea.
Cum trăiește în viața de zi cu zi un scenograf? Cum arată cotidianul tău?
Pentru moment lucrez la trei proiecte în paralel – unul este pe sfârșite și alte două sunt în pregătire. Zilele sunt foarte pline și încerc să-mi împart timpul în așa fel încât să înaintez pe toate planurile câte un pic. Dimineața mă sui în metrou și pornesc spre Republica și Atelierele Altax, unde lucrez ca asistent alături de meșterii și artiștii din echipa lui Bogdan Zaharia. Suntem pe ultima sută de metri cu facerea decorului pentru musicalul Fantoma de la operă de Andrew Lloyd Webber, care va avea premiera în septembrie 2018 pe scena teatrului Folketeateret Oslo, Norvegia. Este fascinant să vezi cum evoluează fiecare element de decor și recuzită, de la schița tehnică la structură și până la finisaj și patină. Iar seara, fie lucrez la un spectacol-concert la care colaborez cu Frank Röpke pentru Theater Münster din Germania, fie la un nou proiect cu Radu Afrim.
„Pentru mine însăși această nominalizare este un premiu. Mă bucur mult. Înseamnă că cineva a remarcat ceva la care am contribuit pe o bucată de timp cu toată ființa mea.”
Vanda Sturdza, scenograf
Foto: Vanda Sturdza, Albert Dobrin; arhiva personală a invitatei
