de Andrei Crăciun marţi, 30 iunie 2015
La Gala UNITER, Premiul British Council a mers către „Cristiana Gavrilă, Ionuţ Corpaci-Teodorescu, Viorel Florea pentru proiectul 9G – Noua generaţie, de la Teatrul Naţional „I. L.Caragiale” din Bucureşti”. Cine ce a făcut în acest proiect? Care a fost rolul dumneavoastră?
Am făcut toţi de toate, altfel nici nu s-ar fi putut, şi nici nu cunosc alt fel de a face teatru, iar acest premiu se datorează mai multor oameni decât celor trei numiţi de British Council. Am reuşit ca dintr-un grup mic, pus să lucreze împreună, să ne transformăm într-o echipă care a funcţionat bine, cred eu.
Fără experienţa şi entuziasmul colegului meu Ionuţ Corpaci-Teodorescu nu ar fi ieşit nimic până la capăt. Tot el, alături de Viorel Florea, Claudiu şi Richard Stan s-au ocupat de scenă. Acest prim an a fost unul de învăţat, eu am învăţat enorm şi de la colegii din teatru, şi din feedback-urile primite din afară, bune sau rele.
Fără sprijinul domnului Ion Caramitru, uneori chiar împotriva curentului, proiectul ar fi fost închis de când s-a anunţat. Mi s-au pus în braţe legi, lucru care puţin m-a şi înspăimântat, ca să încep să înţeleg cum decurg lucrurile birocratice… deşi, aproape am început să uit numărul hârtiilor pe care le-am plimbat între etaje, iar Teatrul Naţional nu este o clădire mică…
În rest, chiar m-am simţit ca în primul an de facultate, datorită energiei şi entuziasmului adus de aceşti tineri care au umplut teatrul. Rolul meu a fost să adun aceste informaţii şi, mai ales, energiile tuturor. Partea cea mai plăcută din poveste a fost citirea proiectelor, întâlnirea cu tinerii, faptul că am descoperit artişti interesanţi. Dacă au ieşit 6 spectacole, într-o singură stagiune de 9G la TNB, înseamnă că prima ediţie nu a fost chiar aşa de rea.
Ce a însemnat „Noua generaţie“? Cum a apărut ideea? Care este stadiul proiectului? Continuă? Şi-a atins obiectivele?
Cred, sincer, că 9G înseamnă o mare deschidere pentru Teatrul Naţional şi o reacţie normală a instituţiei, o continuare a unor începuturi mai vechi. Numai dacă ne amintim de workshop-urile organizate prin Centrul de Cercetare şi Creaţie Teatrală „Ion Sava”, unde sute de tineri s-au întâlnit cu personalităţi şi profesori marcanţi cum sunt Radu Penciulescu şi Andrei Şerban.
În TNB s-au făcut foarte puţine angajări în ultimii ani, atât cât a permis sistemul, deşi este o nevoie urgentă şi de actori tineri, şi de tehnicieni, dar nu pot să nu menţionez faptul că, tot în TNB, în acest moment, sunt 150 de actori tineri, colaboratori, unii chiar cu roluri mari. Dorinţa şi ideea unui program dedicat tinerilor neangajaţi în instituţiile de spectacol îi aparţin domnului Ion Caramitru, care, încă de la începerea reconstrucţiei teatrului, a anunţat că Sala Mică va fi oferită exclusiv pentru astfel de proiecte. Responsabilitatea de a pune în practică ideea ne-a revenit nouă, echipei despre care vorbeam.
Programul 9G la TNB continuă, acum suntem într-un moment intens de citit proiecte. S-au înscris 52 de titluri pentru selecţie, iar zilele următoare trebuie să anunţăm proiectele celei de a doua ediţii 9G. Primele repetiţii vor începe în septembrie, tot atunci se vor relua şi spectacolele de la Sala Mică. Dacă obiectivul major era o stagiune a tinerilor la Sala Mică, da, şi-a atins obiectivul. Evident că sunt şi multe detalii de corectat.
Actorii, regizorii au fost mulţumiţi de cum s-a desfăşurat colaborarea? Am mai auzit diferite voci critice, am mai citit anumite articole în contra. Cum a fost, de fapt?
Actorii, regizorii vor fi tot timpul nemulţumiţi, aceasta este prima lecţie din teatru. Fie că am colaborat cu Alexandru Tocilescu sau Radu Afrim, ori, acum, cu Horia Suru sau Catinca Drăgănescu, eu niciodată nu am auzit ca vreunul dintre ei să fie mulţumit până la capăt. Face parte din natura profesiei, cumva şi din fragilitatea ei.
Dar, de fapt, cred că vă referiţi strict la acea scrisoare deschisă… Aici, deja intrăm pe un alt teritoriu, unul foarte alunecos, care cuprinde mai multe probleme, majoritatea fiind lucruri care ţin de o realitate devenită deja fenomen social. M-am tot gândit la semnificaţia ei, mărturisesc faptul că am făcut analiză pe text, cred că aş fi fost prima care îmi doream ca tinerii să înceapă să pună întrebări despre ceea ce li se întâmplă. Şi nu cred că partea proastă care li se întâmplă lor în viaţa artistică acum ar fi programul 9G.
Am fost dezamăgită, pentru că toată povestea mi-a sunat ca o scrisoare anonimă, chiar dacă semnată de mai mulţi tineri, mai mulţi decât toţi participanţii posibili de la 9G pentru vreo 9 ediţii de acum încolo, dar cu destinatar precis, deşi nemenţionat, trimisă cam târziu şi compusă prost. O să explic de ce fac aceste afirmaţii, insistând asupra faptului că tot ceea ce spun este doar punctul meu de vedere, care nu are nicio legătură cu vreo poziţie a TNB-ului.
Cred într-o scrisoare deschisă care semnalează punctual problemele sistemului, nu într-una care „interpretează” un regulament de concurs, acceptat de toţi cei care au aplicat, nici măcar nu includ în discuţie situaţia celor selectaţi, care au şi semnat un contract.
Vorbesc doar de un regulament care formulează foarte simplu şi clar modul de desfăşurare, adică teatrul pune la dispoziţie sala de spectacol, săli de repetiţie, aparatul şi structura tehnică, magazia de costume şi de decoruri, baza logistică, dar nu investeşte în producţia spectacolelor în prima etapă a proiectului, urmând ca după vizionările cu public, dacă spectacolele rămân în repertoriul de la Sala Mică, să se facă investiţii acolo unde este cazul, să fie plătite drepturile de autor şi cele conexe, actorii fiind plătiţi cu procent din încasări, conform reţetei reprezentaţiei. Lucru care s-a şi întâmplat cu toate cele 6 spectacole rămase în 9G.
În ceea ce priveşte colaborarea la care vă referiţi, încă primesc telefoane de la actori, regizori, scenografi, încă ieşim la cafea împreună şi chiar mi se solicită „consiliere” legată de alte proiecte pe care le au în afara programului 9G. Mulţi dintre ei au şi fost recomandaţi, în teatrul acesta sau în altele, chemaţi la audiţii.
Purtăm o discuţie în jurul unui program care avea şi el riscul lui sporit de nerealizare în momentul când a fost lansat, ca orice lucru făcut în sistemul românesc. De fapt, cam despre asta este vorba şi în scrisoarea lor şi de aici porneşte starea de revoltă, născută dintr-o mare frustrare pe care au acumulat-o tinerii pe nedrept în faţa sistemului.
Rădăcinile ei se găsesc în şcoala de teatru care scoate absolvenţi pe bandă rulantă, apoi se dezvoltă în mod arborescent pe o piaţă liberă inexistentă, pentru că nu are instrumentele (adică, legile) ca să poată funcţiona normal.
Sunteţi un teatrolog. Cum vă definiţi meseria?
Mi-ar plăcea să pot explica meseria aceasta prin fapte, nu prin vorbe. Dacă nu există fapte şi nici nu faci scandal, meseria asta devine inutilă. Prefer să ne imaginăm că vorbesc doar despre mine, mi se pare de bun simţ să nu generalizez… sunt sigură, însă, de nişte lucruri, pe care le voi spune ca la grădiniţă. Este o meserie vocaţională, implică informaţie, înţelegere, curiozitate, deschidere către ceilalţi din teatru şi din afara lui, noroc, întâlniri (câteva chiar esenţiale). Şi, mai ales, argumente culturale şi teoretice.
Mai cred că un teatrolog ştie că scena nu începe cu primul lui spectacol văzut şi nici nu se termină cu părerea lui despre ultimul spectacol văzut, dar este conştient că părerea lui ar putea să conteze pentru nişte artişti. Mai ştie că istoria teatrului nu începe cu el, deci ar cam avea obligaţia să o studieze! Singurul om care îmi vine în minte acum şi ar putea să răspundă la această întrebare legată de meserie este Michaela Tonitza Iordache. De fapt, ea era definiţia exactă a acestei profesii.
„ACTORII TINERI AU DEVENIT O COMUNITATE DE TIP CHINA“
Care este situaţia teatrologilor astăzi în ţara noastră?
Nu ştiu… poate că au norocul să îşi găsească locuri de muncă mult mai repede decât actorii, deşi nici în acest domeniu situaţia nu e chiar roz… Dar absolvenţii de la această secţie trebuie să înţeleagă urgent cum e sistemul teatral şi să acopere zonele unde ar fi nevoie de ei, să înveţe legi ca să poată mişca puţin sistemul, să provoace lucruri pentru artişti.
Ca şi în cazul regizorilor tineri, teatrologii au o şansă în plus faţă de actori, şi asta se întâmplă doar pentru că sunt mai puţini. Actorii tineri au devenit o comunitate de tip China, ştiu că sună foarte dur ceea ce spun acum, dar trebuie formulat răspicat lucrul acesta, din motiv că e nedrept şi nimeni nu îşi asumă efectul pe termen lung, noi asistăm doar la primul val trimis de şcolile de teatru, va urma un tsunami…
Nu cred că sarcina socială, fie că vorbim despre teatrologi, îi pun pe ei primii… ca să mă întorc la întrebare, despre actori, sau regizori, revine vreunui Teatru Naţional din Bucureşti, Cluj, Craiova sau Teatrului de Comedie. Dar le revine responsabilitatea să-i aleagă pe cei de care ar avea nevoie. Niciodată sistemul nu va putea să absoarbă fenomenul tânăr în întregime. Nici nu cred că s-a întâmplat vreodată asta şi nici nu ştiu cât ar fi de sănătos.
În grupa mea de teatrologie, eram 12 studenţi, de fapt studente, la început, 5 dintre noi am lucrat în teatru, iar acum doar două mai avem legătură cu această profesie. Cum să faci o selecţie artistică, umană şi corectă, când la o audiţie pentru un singur rol se înscriu sute sau mii de tineri, iar cu aceste cifre… nu mai poate fi vorba despre nicio egalitate de şanse… a pretinde că se poate lucrul acesta mi se pare un discurs plin de ipocrizie.
Se poate trăi din meseria de teatrolog? Dacă aţi avea iar vârsta de a da la facultate, v-aţi îndrepta spre acelaşi lucru?
Răspunsul pentru a doua întrebare este un da categoric, pentru prima întrebare este un da asumat. Mă simt bine cu meseria mea, nu am aşteptat vreodată să mă îmbogăţesc de pe urma ei, dar nici nu m-a adus în stradă şi nu mi-a lipsit parfumul preferat, slavă Domnului!
Am avut noroc într-un fel, chiar dacă a trebuit să alerg în sensuri diverse, pentru supravieţuire sau pentru parfum, cred că e un schimb corect, deşi încep să o simt mult prea posesivă. Numai din punctul acesta de vedere, m-aş gândi mai atent… Folosiţi cuvântul meserie, sunt foarte puţini oameni, inclusiv în teatru, care o percep astfel. La prima vedere, ar părea că poate fi făcută de oricine, dar nu prea e aşa. Eu nu ştiu cum se poate pătrunde în măruntaiele unei naşteri sau într-o sală de operaţii dacă nu ai măcar pregătirea unei infirmiere medicale.
La teatru, evident, că se poate şi fără, nu moare nimeni dacă cineva pune virgulă între subiect şi predicat în timp ce face analiza unui spectacol, dând diagnostice conform umorilor personale, ştampilând artişti, uneori, modificând raportul valorilor. Poate că trăim într-o lume unde ideea de valoare se transformă în altceva şi din cauză de această insuportabilă uşurătate a profesiei.
Ce a însemnat pentru dumneavoastră recunoaşterea dobândită la Gala UNITER, o dată cu premiul primit?
A însemnat enorm! Dar nu i-aş spune recunoaştere, ci un premiu de încredere, îmi place mai mult acest cuvânt şi este mai aproape de ceea ce se întâmplă la 9G. Faptul că British Council ne-a încurajat, spunând, prin acest premiu, că efortul nostru a fost util şi a servit unei idei bune, chiar este un motiv de încredere. Şi noi avem nevoie de încredere, încă de la lansarea programului au fost nişte ursitoare care nu-l vedeau cu ochi buni, părerile au migrat de la stânga la dreapta, şi invers, în funcţie de context, de întâmplări, de prietenii, de numele artiştilor implicaţi în spectacole sau de cele ale criticilor care l-au comentat.
Premiul British Council acordat Programului 9G mi-a confirmat, încă o dată, că la Teatrul Naţional din Bucureşti se întâmplă ceva important, necesar, urgent, obligatoriu. Acelaşi lucru l-am simţit şi atunci când 9G la TNB a fost nominalizat la Premiile Radio România Cultural. Programul nostru este şi un semnal de alarmă, Premiul British Council a dus mai departe semnalul dat de TNB.
Tinerii au nevoie de această oportunitate, îmi asum cuvântul folosit, ştiu că vor fi câţiva care se vor lega de el şi îşi vor dedica cel puţin 2 zile din viaţă dezbaterilor de pe Facebook. Cine nu înţelege lucrurile în forma lor reală înseamnă că trăieşte într-un balon de săpun de unde sistemul teatral se vede doar după bunul plac şi după părerile personale. Sistemul teatral de la noi nu este deloc un peisaj ideal. Iar dacă vrem să se schimbe ceva, cred că de aici trebuie începută discuţia.
Ştiu că făceaţi un doctorat cu tema “Actorul şi corpul estetic”. Ce înseamnă asta? Despre ce e vorba? L-aţi terminat?
Încă îl mai fac… Este aproape pe linia de sosire, doar că, după ce stai la teatru 10, 15 sau 20 de ore, este puţin probabil că ajunsă acasă, te apucă brusc inspiraţia şi cheful de scris la lucrare. A fost opţiunea mea pentru această perioadă şi nu o regret sub nicio formă. Lucrarea este despre corpul omului, care devine expresiv datorită calităţii lui de a prelucra şi transmite emoţia, deci nimic nou sub soare…
Pe mine mă interesează actorul, adică omul acesta special căruia i se pun în braţe emoţii cu tonele, apoi este urcat pe scenă şi privit la lumina microscopului, un om care îşi amplifică fiecare trăire şi respiră altfel. Despre respiraţia aceasta este vorba, abia ce se naşte acolo devine existenţă interesantă. Uneori, dusă la limita pericolului. Chiar sunt regizori care transformă acest pericol într-o estetică sau stil scenic.
E o idee pornită din discuţiile cu doamna Michaela Tonitza-Iordache, dar curajul de a mă apuca de un astfel de studiu a venit din întâlnirea cu domnul Andrei Şerban, apoi, a fost întărit de alte experienţe de teatru. Aici ar fi o listă lungă, dar vreau neapărat să menţionez numele domnului David Esrig. Dacă, vreodată, voi termina acest studiu, se va chema “Corpul estetic. Anatomia actorului pe scenă”. Personajele ar fi infinite, trebuie să recunosc că am avut acces la mult material didactic, urmărit live în multe dintre cazuri… încă un motiv de neterminat lucrarea…
Ce înseamnă teatrul pentru dumneavoastră?
Aceasta întrebare mă pune sub tăcere… sună ca o nouă temă de doctorat. Poate… şansa unei meserii care te duce la serviciu de drag? Silence is sexy… asta e o muzică de la 9G.
Fotografii: Maria Ştefănescu, Adi Bulboacă
