de Uniter vineri, 22 mai 2015
La Gala Premiilor UNITER 2015, lui Peter Brook i se va acorda Premiul de Excelenţă – în omagiu pentru aportul şi impactul spectacolelor sale asupra teatrului românesc.
Brook, unul dintre cei mai importanți regizori de teatru din a doua jumătate a secolului XX, a publicat „Spațiul gol” în 1968. Volumul se bazează pe o serie de patru conferințe originale, susținute în cadrul Prelegerilor Granada Northern, sub titlul „Spațiul gol: Teatrul azi”. Mai jos sunt câteva fragmente (din cartea publicată de Editura Nemira, în traducerea Monicăi Andronescu), în care autorul vorbește despre roluri – al regizorului, al actorului, și, nu în ultimul rând, al publicului.
Cine este regizorul?
Regizorul are un rol ciudat: nu cere să fie Dumnezeu, dar asta e, cumva, implicit. El vrea să rămână o ființă supusă greșelilor, și totuși o conspirație instinctivă a actorilor îl transformă în arbitru, pentru că există mereu o atât de mare nevoie de un arbitru. Într-un anumit sens, regizorul este în permanență un impostor, o călăuză în noapte care nu cunoaște teritoriul, dar n-are de ales – trebuie să-i conducă pe ceilalți, învățând drumul pe măsură ce-l străbate.
Germenele morții stă adesea tocmai în această așteptare, atunci când nu-ți asumi situația și n-o recunoști, sperând la ce e mai bun, atunci când tu trebuie să fii pregătit să înfrunți ce e cel mai rău.
Regizorii care nu vor să fie tirani pică uneori în capcana de a nu face nimic, de a nu interveni, pe ideea că asta e singura cale de a obține respectul actorului. Ceea ce e o mare aberație. În lipsa unei mâini forte, un grup nu poate ajunge la un rezultat coerent într-un timp dat. Regizorul nu e absolvit de răspundere – ba chiar e pe deplin răspunzător -, dar în același timp nu e absolvit nici de întregul proces din care, de altfel, face parte.
Din când în când, mai apare câte un actor care proclamă că nu e nevoie de regizori, că actorii se pot descurca și singuri. Se poate să fie adevărat. Dar despre care actori e vorba? Pentru ca actorii să poată construi singuri ceva ar trebui să fie niște creaturi atât de evoluate, încât să nu mai aibă nevoie nici de repetiții. Ar citi scenariul și, cât ai clipi, substanța invizibilă a textului li s-ar dezvălui pe deplin. Ceea ce e nerealist.
Ce trebuie să facă actorul?
Actorii trebuie să studieze prin diverse mijloace: în primul rând, trebuie să elimine diverse lucruri de prisos. Expresia lui Stanislavski – „construcția unui personaj” – induce în eroare. Un personaj nu e ceva static și nu poate fi construit așa cum se construiește un zid. […] Un actor creativ va fi mult mai dispus să se lepede de toată povara schelăriei ridicate în repetiții, pentru că acum, când seara premierei se apropie, o lumină puternică îi luminează creația ca un reflector și atunci îi vede în toată splendoarea jalnica imperfecțiune.
Și actorul creativ vrea să se agațe de tot ce a descoperit până atunci, și el vrea să evite cu orice preț trauma de a apărea în fața publicului nepregătit și descoperit. Și totuși… exact asta trebuie să facă… Trebuie să distrugă și să lase deoparte rezultatul de până atunci, chiar dacă ce urmează să facă va părea aproape același lucru.[…] Iar asta e singura care prin care un rol, în loc să fie construit, se poate naște… Rolul construit va fi la fel în fiecare seară – numai că în fiecare seară se și erodează. Pe când rolul care se naște, pentru a fi la fel în fiecare seară, trebuie să se nască din nou și asta îl face să fie mereu altfel.
Desigur, mai ales pe o perioadă lungă, efortul re-creării zilnice devine de nesuportat și de neînchipuit, iar aceste e punctul când artistul creativ cu experiență se vede silit să dea înapoi până la un al doilea nivel numit „tehnică” pentru a reuși să-i facă față.
Care e rolul publicului?
E destul de greu să li se explice spectatorilor ce răspundere au. Cum să pui asta în practică? Însă ziua în care publicul va veni la teatru din obligație va fi una tristă. Publicul unui teatru nu se poate face peste noapte „mai bun”, așa, cât ai bate din palme. Într-un anumit sens, spectatorul nu poate face nimic. Și totuși, există aici o contradicție care nu poate fi ignorată, pentru că, în fond, totul depinde de el.
Când Royal Shakespeare Company a făcut un turneu prin Europa cu Regele Lear, spectacolul s-a îmbunătățit de la o seară la alta, iar cele mai bune reprezentații au avut loc la Budapesta și la Moscova. Era fascinant să vezi cum un public format în cea mai mare parte din oameni care nu știau limba engleză putea influența distribuția într-o asemenea măsură.
Dar spectatorii aceia aduceau trei lucruri: dragoste pentru piesa însăși, o dorință foarte mare de a intra în contact cu un teatru din străinătate și, mai ales, o experiență de viață în Europa ultimilor ani, care i-a ajutat să meargă exact în miezul celor mai dureroase teme ale textului.
Epilog…
În timp ce citiți această carte ea este deja depășită. Pentru mine, este un exercițiu, acum încremenit pe pagină. Dar spre deosebire de o carte, teatrul n-are trăsături speciale. El poate oricând s-o ia de la capăt. În viață, asta e un mit. Nu putem niciodată să refacem drumul înapoi. Paginile noi nu pot fi date înapoi, ceasurile nu merg în urmă, nu avem niciodată o a doua șansă. În teatru însă tabla se șterge de fiecare dată.
