de Florina Tecuceanu marţi, 7 iulie 2015
Florina Tecuceanu: „Marele perdant” este tot un titlu – informal, până la urmă – dar el rămâne în memoria publicului… A însemnat ceva pentru tine?
Pavel Bartoş: De fapt, în ‘98 am fost descoperit. La a doua participare am vrut să demonstrez că pot mai mult şi am devenit „Marele câştigător”. Deşi sună a clişeu, atunci când vreau ceva, chiar pot. Bucuria mea a fost să descopăr că nu premiile contează, ci încrederea pe care mi-a dat-o acel premiu şi, poate, cum încep să te vadă şi să te crediteze cei din jur!
Cu acest bagaj de încredere, către ce te-ai îndreptat? Ce ţi-a adus Premiul pentru cel mai bun actor în 1999?
Nu ştiu cum se întâmplă acum, dar mie mi s-au deschis foarte multe uşi. Atunci a trebuit să iau cea mai grea decizie, pentru că mi s-au facut oferte din partea Teatrului Naţional din Craiova, din partea Teatrului din Piatra Neamţ, din partea Teatrului din Timişoara. Şi mai era şi Teatrul Mundi… Până la urmă am ales oferta Teatrului din Timişoara şi bine am făcut, pentru că era teatrul celor mai buni regizori din Uniunea Teatrală Europeană.
A fost bătaie pe câştigătorul Galei HOP, după cum se vede! Erai disputat ca la un casting inversat – miza castingului fiind actorul Pavel Bartoş!
Da, dar toate aceste momente trec şi după aceea vine greul: să demonstrezi ! Revenind însă la Gală: mie mi s-au întâmplat lucruri minunate care pentru mine, ca actor, au însemnat enorm. Cred că Gala HOP mi-a grăbit cariera, dacă pot să spun aşa, cu zece ani. Şi vă şi explic!
Eu am terminat la Cluj şi, după absolvire, ne-am dus toată clasa să facem teatru la Satu Mare. N-au fost cele mai bune auspicii. Poate din cauza mea, poate din cauza lor! Şi atunci mi-am dat seama că dacă nu fac eu ceva pentru mine, nu se va întâmpla ceva major şi cu miză în cariera mea.
În ’98, în urma participării mele la Gala Tânărului Actor HOP au început să se mişte lucrurile şi datorită ofertelor am putut să îmi schimb “domiciliul”! Dar asta pentru că am crezut că ea, Gala, este o şansă pentru mine, o şansă să mă vadă cineva şi, mai ales, să pot arăta de ce sunt în stare. Am facut-o din perspectiva unui tânăr care îşi dorea mai mult şi mai multe! Gândiţi-vă că am terminat în acelaşi an în care a terminat clasa profesorilor Cojar şi Colceag, cu Vlad Zamfirescu, Gigi Ifrim, Vizante, Andreea Bibiri, Ioana Flora, etc – o generaţie foarte bună. Şi acest lucru m-a motivat în plus!
Cum te-ai îndreptat către Teatru?
Mi-am dorit să fiu actor de pe la 15 ani. Ar fi o miciună să spun că încă de când eram copil îmi doream asta. Când eram copil îmi doream să fiu de la pompier până la doctor. Dar pe la 15 ani mi-am zis că mi-aş dori să fac actorie. Şi a fost greu pentru că în Miercurea Ciuc, oraşul în care locuiam, nu prea aveam cu cine să vorbesc despre ce visam eu. “Păi ce să cauţi tu acolo? Dacă nu ai pile, nu intri!”, mi se spunea. La un moment dat, am renunţat să spun că dau la Teatru. Cui mă întreba, îi spuneam că mă pregătesc pentru Drept. Şi m-au lăsat în pace, să mă pregătesc pentru Drept. Iar eu mi-am văzut de ale mele.
Erai suficient de pregătit pentru Teatru când te-ai prezentat la examen?
Eram total nepregătit, pentru că nu am avut cu cine să mă pregătesc. Oricum, în primul an când m-am dus să dau admiterea, am zis că vreau să văd cum este să dai la Teatru. Niciu eu nu credeam că o să intru, pentru că, în primul rând, nu ştiam ce este acela repertoriu şi cum îl faci. Eu m-am pregătit cu nişte poezii pe care le ştiam de la bacalaureat, m-am uitat în stânga şi în dreapta pe la cei care dădeau şi erau bine puşi la punct, am căutat rapid în cărţi şi am învăţat şi nişte monologuri!
Folosind o comparaţie – te-ai aruncat în apă fără să ştii să înoţi. Când ai descoperit cum este înotul adevărat?
În primul an de facultate, când am descoperit că actoria nu era chiar ce credeam eu, ci foarte multă muncă, teorie, studiu şi – dacă ai noroc să ai aşa ceva – talent!
La ce vârstă ai văzut primul spectacol?
Pe la nouă sau zece ani. Era un spectacol de la Nottara, jucat la Miercurea Ciuc. Cam o dată la trei luni veneau spectacole din Bucureşti, pe care, bineînţeles, nu le ratam. Pentru mine era o lume aparte, pentru că eu când am fost mic nu prea am avut televizor – la noi acasă, televizorul era mai tot timpul stricat. A, mai era si radioul, pe care îl ascultam zilnic. Preferata mea era o emisiune care se numea “Unda veselă”, duminica. Ştiam actorii după nume şi după voce. Şi era o imensă plăcere când te duceai la teatru şi descopereai chipurile din spatele acelor voci şi ale acelor nume.
Eşti implicat în două formate TV de mare audienţă, “Românii au talent” şi “Vocea României”. La tine, televiziunea a mers în tandem cu teatrul şi filmul. Cele două sunt antagonice sau se completează?
Eu zic că se completează, pentru că în televiziune faci apel la mijloacele pe care le-ai învăţat în facultatea de Teatru. Consider că un echilibru între televiziune şi teatru este benefic pentru un actor, pentru că îşi diversifică şi caută mai multe lucruri în el. Totodată, în televiziune există pericolul plafonării, din cauza automatismelor în care funcţionezi şi care ţi se cer.
De aceea am ţinut cu dinţii de teatru – Teatrul Odeon. Şi am avut în fiecare an cel puţin două – trei premiere. Consider că evoluţia mea artistică vine din teatru. Încărcat şi cu mijloace noi, am putut să fac şi televiziune. Dar lucrul cel mai important, şi de o parte şi de alta, este echipa în care funcţionezi!
Mulţi dintre cei care te urmăresc la TV, cu siguranţă vor să te vadă şi pe scenă. La ce premiere îi inviţi în această toamnă?
În primul rând, îi invit la cel mai longeviv spectacol din stagiunea bucureşteană, “Gaiţele”. A fost unul dintre primele mele roluri la Teatrul Odeon, în 2001, în regia lui Alexandru Dabija. Şi încă se joacă. În această toamnă îi invit la “Afacere de familie”, în regia lui Radu Afrim, apoi la un spectacol de Alexandru Dabija, pe care îl aştept cu mare nerăbdare. Îi invit în continuare la spectacolele pe care le am – “Aventurile lui Habarnam”, “Linişte! Sărut! Acţiune”, “Natură moartă cu nepot obez”, “Titanic Vals”.
Joci foarte mult, deşi televiziunea este devoratoare de timp!
Sunt un om norocos, pentru că fac ceea ce îmi place. Când capeţi un anumit statut îţi poţi organiza aceste lucruri. Greu mi-a fost la început când făceam seriale de televiziune. Acum pot să mă organizez şi să am timp şi pentru teatru, şi pentru televiziune, dar mai ales pentru familie.
Asta sună surprinzător pentru un om care deja se împarte în două! E loc şi pentru “a treia” parte – familia?
Trebuie! Este partea cea mai importantă a vieţii mele. Este musai şi o fac cu drag.
Eşti tatăl a trei fetiţe (Eva – 10 ani, Rita – 7 ani, Sofia – un an, nota editorului). Se întrevede la vreuna “gena artistică”?
Normal! La cea mare şi la cea mijlocie – Sofia fiind prea mică! Mi-aş dori ca fetele mele să aibă cu totul alte meserii – dar dacă vor vrea să fie artiste, mă rog la Dumnezeu să fie şi talentate.
Talentul, pentru a fi luat în seamă, are nevoie şi de notorietate?
Eu aş spune că talentul are, în primul rând, nevoie de muncă. Pentru că dacă nu munceşti, oricât talent ai avea, te pierzi pe parcurs. Iar cine are acest conglomerat de talent şi muncă, mai are nevoie şi de „puţină” notorietate. Mie televiziunea mi-a oferit mult mai repede această notorietate. În teatru, poate că aş fi devenit cunoscut undeva în jurul vârstei de 50 de ani. Aşa că am profitat de acest lucru şi am încercat – şi cred că am şi reuşit – să transfer această notorietate şi în teatru.
Cum te vezi la vârsta pe care o are Florin Piersic acum?
Mă văd un bunic fericit şi un actor căruia îi place să joace în continuare, atât în teatru cât şi în film.
În încheiere, spune-le câteva fraze „motivaţionale” tinerilor care participă la Gala HOP!
Să nu îşi pună mari speranţe că după această gală cariera lor se va schimba radical. Dar însăşi participarea la Gală le poate da multa încredere în ei şi în a sta pe o scenă. Cred că la început de drum este foarte important acest lucru. La HOP vin regizori de teatru – mai nou, şi de film – care îi pot vedea pe toţi şi care altfel nu i-ar putea vedea individual. Iar actorii se pot raporta la colegii lor de generaţie, îi pot cunoaşte… Fiecare om are ceva de dat şi de luat de la Gală. Este o oportunitate pe care tinerii actori nu trebuie să o rateze.
