de Alina Vîlcan luni, 6 februarie 2017
Astăzi, vă invităm să îl cunoașteți pe actorul Paul Cimpoieru. Artist al generației sale, este deopotrivă regizor, coregraf, dansator, producător. De urmărit în aceste zile la Green Hours, în „Homo Americanus”!
RECOMANDĂRILE ARTISTULUI
În ce spectacole joci acum și de ce să le vedem ?
„Homo Americanus”, la Teatrul Luni de la Green Hours.
Este cea mai recentă „faptă” a mea – recentă în peisajul românesc și bucureștean – căci, altfel, el a avut premiera în America în cadrul Festivalului de Teatru Contemporan Urban (DUTF) din New York. Este un performing creat pe durata bursei pe care am avut-o la Actors Studio (timp de doi ani de zile), despre Om și visele lui – mai mari, mai mici, mai frumoase, mai puțin frumoase, după cum e fiecare dinte noi. De ce să-l vedeti?
… pentru că, mai înainte de toate, aduce un om în fața publicului, și mai apoi un artist și căutările sale pe scenă.
… pentru că vorbește despre independență și asumare într-un loc unde a început toată mișcarea teatrală independentă, la Green Hours.
… pentru că este o piesă „cross-over” printre limbajele teatrale.
… pentru că nu face compromisuri,
… pentru că este de o sinceritate ne-jucată,
… pentru că te ține cu sufletul la gură,
… pentru că e plină de o emoție crudă, simplă, neșlefuită,
… pentru că este ca o poezie în mișcare,
… pentru că „it’s not about Americanus, it’s about Homo”.
„Homo Americanus” este un spectacol despre căutare şi bucuria de a fi, despre dans şi trăire prin dans, despre curaj şi înfruntarea şabloanelor, despre a face ceea ce îţi place şi de a fi tu însuţi!
Altfel, spectacolele mele de suflet sunt „Doi dintre Noi”, „Obsesii” (o colaborare cu Alexandru Tomescu în cadrul Turneului Stradivarius), „Drumul Mătăsii” (un tribut adus culturii asiatice și Maestrului meu Zhu Rong Fu,) și „Fluturi și oameni” (un spectacol pentru copii, dar și pentru copilul din noi, făcut cu mare drag și multă bucurie cu o echipă mișto).
Un alt spectacol pe care îl recomanzi (în care nu joci, care nu-ți aparține)?
„The Sunset Limited” (UnTeatru), „No Man’s Land” (TNB).
Un actor care îți place?
În acestă (dez)ordine: Richard Bovnoczki, Alexandru Potocean, Adrian Nour, Ionuț Grama.
O actriță care îți place?
În acestă (dez)ordine: Rodica Lazăr, Ioana Flora, Maria Obretin, Silvana Mihai.
Un regizor de urmărit. De ce?
Matei Lucaci-Grunberg – vine cu o viziune diferită, proaspătă și totodată plină de fond.
Tudor Lucanu – cu „dracii” lui nearatați.
Ioana Petre – căci are o inteligență nativă ascunsă.
Toți trei vin din zone diferite și ar fi de văzut parcursul lor artistic, evoluția și influențele lor în teatrul „noului val”.
Un motiv pentru care să mergem la teatru?
Pentru că te scoate din trafic, pentru că te scoate din corporație, pentru că te scoate din Facebook și din statistici… Pentru că te pune pe un scaun în fața unor emoții. Atât de simplu!
Hai la teatru pentru că este despre tine!
Hai la teatru ca să mai putem visa, ca să ne mai putem revolta!
Jucându-mă, aș putea spune: „Theatrum humanum est!”.
CELE MAI…
Cel mai bun sfat primit în cariera ta?
L-am primit cumva chiar înaintea urcării mele pe scenă, un fel de botez, care m-a urmărit tot timpul: „Bucură-te! Când urci pe scenă, să te bucuri!”.
Apoi au venit alte sfaturi odată cu evoluția și cu nevoile mele de atunci din drumul meu: „Trebuie să fii la fel de puternic ca și arta ta, ca să o poți apăra”, „Ultima amprentă a artei este cea morală”, „Takes time, baby!” (ca să crești, durează), „E loc sub soare pentru toți și public pentru orice”…
Cea mai neobișnuită întâmplare trăită pe scenă sau în culise?
Ah! Întâmplarea asta nu v-o povestesc, v-o arat aici:
Trebuie să o vedeți! E unică! Și s-a întâmplat în Romania! Și a primit marele premiu TVR Cultural pentru „Théâtre – Vérité”!
În 2008, am înființat, împreuna cu Ana Pepine – colegă și prietenă de teatru – o Companie Independentă de Teatru „Two Of Us”, unde realizăm propriile noastre spectacole (regie / scenariu / interpretare). Fiindcă în majoritatea lor, productiile noastre le-am putem încsrie sub eticheta de „teatru non-verbal”, am călătorit foarte mult prin lume, și le-am prezentat în foarte multe festivaluri. Fapt ce ne-a îmbogățit enorm atât din punct de vedere cultural, cât și artistic.
Iată și întâmplarea: În India, am jucat imediat când am aterizat. După un zbor lung, ne așteptau incantațiile și ritmurile de „bine-venire”. Aveam și un fel de febră de la căldură sau mâncare, cu capul spart de sunete și cântece… Și trebuia să jucăm. Pe scenă, ne grăbeam să montăm rapid decorul și se perindau zeci de mașiniști, niciunul vorbind engleză, dar toți vrând să ajute. Eram la limită cu nervii. Însă, când a început spectacolul, am realizat: era o sală imensă de 800 de oamenii, plină până la refuz, oamenii cățărați pe ferestre, pe ziduri… Și fiind foarte cald, au pornit ventilatoarele – niște elice mari de avion. A început deodată să zboare tot decorul, recuzita. A fost o nebunie. Dar în final a fost de bine: am primit Premiul Publicului!
Cel mai provocator spectacol de până acum, pentru tine?
„Homo Americanus”! Pentru că s-a născut dintr-o luptă, pentru că te chemă cu fiecare reprezentație la luptă… Pentră ca ești singur în fața „monstrului” și trebuie să-i faci față!
Cel mai dificil moment din experiența ta în teatru?
Sunt două aspecte:
Primul: când după premiera cu spectacolul „Homo Americanus” la New York, producatorii de acolo mi-au cerut să prezint în deschiderea unui important festival doar un fragment de 30 de minute din spectacol (asta în condițiile în care el dura 1h 30 min). A fost o experiență pe cât de dură (să tăi propria-ți creație) – killing your babies – pe atât de folositoare! Căci așa am putut să văd la ce să renunț din toată munca și ce e esențial de păstrat. Un fel de auto-critică „masochistă”, dar care purifică și esentializează „the work”. Acum spectacolul durează o oră.
Al doilea: ne-renunțarea la vise! Și zic asta în contextul în care entuziasmul tău și disponibilitatea de muncă / creație sunt infinite, căci vin din bucurie, dar te lovești de o opacitate a sistemului și a mentalităților, de o anumită ne-curiozitate față de ce e nou, un anumit „snobism cultural”, un fel de dezinteres total de ce se poate naște… Asta poate că eu vin după experiența americană – unde criticii, producatorii, spectatorii vânează ce poate fi nou, altfel. Sau asta poate pentru că vin din experiența românească – unde ești „Proudly Independent since 2008” și faci lucruri apreciate afară (în diverse festivaluri, premii, invitații, nominalizari etc.), iar aici ușile nu se deschid sau abia dacă se crapă pentru a-ți spune „avem noi oamenii noștri!”. Dar cele mai dificile momente nu fac decât să te întărească în credința și în lupta ta de a face „Teatrul meu”!
Cel mai bun lucru care ți s-a întâmplat de când ești actor/regizor?
De departe, bursa de care am beneficiat la The Actors Studio în New York. Acolo am avut șansa ca timp de doi ani să observ „sub lupă” la lucru mari actori, căutători de metodă, să văd căderile și ridicările lor. Am și avut șansa să lucrez împreună cu câțiva.
Și definitoriu – ca bază de formare a mea a constituit-o experiența de lucru în Compania „Passe-Partout” a lui Dan Puric, și cu Gigi Căciuleanu, căci acolo am avut un loc și un timp să greșesc, să încerc, să caut.
Și aș mai adăuga ceva: experiența concretă pe care ți-o aduc turneele, adaptarea la infinitatea de spații de care te lovești, confruntarea cu publicul de diferite culturi și mentalități, puterea pe care ți-o dă lucrul pe cont propriu! Faptul că tu ești și regizor – dar și măturător, interpret – dar și luminist, scenarist – dar alergi să faci și promovare cu afișe lipite sau cu mail-uri „incoerente”, sunetist și mașinist… Îți dă o putere și o credință pe care nu ți le poate lua nimeni: că poți să-ți faci teatrul tău… oriunde!
Cea mai interesantă întâlnire pe care ai avut-o în teatru. De ce aceea?
Con Horgan – un irlandez new yorkez „get-beget”, coach Actor Studio. Și care văzând „ceva” în mine m-a luat „sub protecție”. Lucrul cu el nu însemna încrâncenare, ci observare, ascultare, atenție. Erau cursuri formale, dar, mai mult, era acel lucru viu, activ, discuțiile libere. Iar el m-a descompus și m-a lăsat să mă re-compun după structura mea.
Și da, mai trăiesc acum o altfel de întâlnire, cu Pippo Delbono, pe care îl descopăr prin scrierile și spectacolele lui.
Pe de altă parte, știu că suntem pe un drum ce nu se va termina niciodată și care mereu va lua forma viselor noastre, dar care va fi și influențat de marile întâlniri din viața noastră.
Cel mai bun sfat l-am primit cumva chiar înaintea urcării mele pe scenă, un fel de botez, care m-a urmărit tot timpul: „Bucură-te! Când urci pe scenă, să te bucuri!”.
Paul Cimpoieru, actor
Foto: Oltin Dogaru / Esquire
