de Andrei Crăciun vineri, 12 aprilie 2019
Oltița Cîntec, ce înseamnă pentru dumneavoastră nominalizarea din acest an la Premiile UNITER?
Nominalizarea înseamnă atestarea simbolică de către breaslă a unei activități care contează, care, în cazul meu, a ajuns la maturitate profesională. Sunt unul dintre criticii activi, foarte prezent, implicat: am o rubrică săptămânală în „Suplimentul de cultură”, se numește „Datul în spectacol”, una trimestrială, în „Scena.ro” – „Contrasens”, scriu în mod constant pentru „Observator cultural”, „Teatrul Azi”, blogul „Adevărul.ro”, coordonez volume, scriu cărți de autor, la nivel internațional am fost solicitată să fac nominalizări la Premiile Europa pentru Teatru, la Premiile Fundației Inamori din Japonia, sunt profesor, curator de festivaluri. Sper că nu sună arogant, că de felul meu sunt o persoană modestă, voiam doar să dau conținut maturității de care vorbeam! Aș fi ipocrită să spun că nu m-am bucurat! Toți nominalizații se bucură. Privind retrospectiv, bucuria de-acum a avut alte nuanțe emoționale decât la prima mea nominalizare, în 2007, ori la a doua, în 2012. Dar trofeul nu l-am luat încă. Poate acum, din a treia încercare!
Critica de teatru – v-ați dedicat cariera acestei nobile îndeletniciri. Cum stăm cu critica de teatru astăzi în România? Vin din urmă noi generații de critici? E o meserie pe cale de dispariție? Cum e și cum ar trebui să fie?
Când am citit „nobile”, am avut senzația unei ironii deștepte! E nobilă pentru că te expui unei multitudini de stereotipii care bântuie mediul artistic, gen „s-a făcut critic, pentru că n-a reușit să se facă actor”, dezvoltate chiar de oamenii de teatru. Uite, îmi vin acum în minte piesa lui Tabori, Variațiunile Goldberg, sau Așteptându-l pe Godot unde Beckett strecoară un „Crrritic” aruncat printre dinți, a invectivă. E o postură asumată aceasta de-a fi îndrăgit când scrii o cronică favorabilă și repudiat când evidențiezi nereușite. Am colegi ușor îngrijorați de constricția din istoria recentă a criticii de teatru, de o iminentă dispariție a ei, dar eu sunt convinsă că parcurgem o etapă de tranziție de la formele tradiționale (de lungă întindere, tipărite în reviste de specialitate ori de cultură) la variante specifice timpului de-acum (bloguri, reviste online). Sunt vremuri când lumea nu mai are timp sau chef să citească, e obosită, tracasată, preferă noile medii. Critica de teatru nu va dispărea niciodată, sau va dispărea când va dispărea arta teatrului. Ea e parte a procesului creativ, îl continuă prin reflectare, îl arhivează prin analiză. Sunt critici tineri care vin din urmă, da. Nu la fel de mulți ca acum câteva decenii, dar sunt. Iar dacă vrem să conteze ceea ce gândim și afirmăm, atunci trebuie să ne adaptăm la preferințele publicului, adică să colonizăm noile medii. Eu însămi sunt pe Facebook, Instagram și îmi pregătesc un canal YouTube. Pe bune, mă fac vloggeriță! Detest rutina, încerc tot timpul să experimentez, să mă reinventez.
Ce credeți că ar schimba în cariera dumneavoastră dacă ați câștiga acest premiu?
Nu cred că un premiu trebuie să schimbe ceva sau pe cineva. El vine ca efect al unor lucruri valoroase pe care cineva le face, care contează în comunitatea profesională. Poate sună tezist, dar din punctul meu de vedere distincția vine cu o responsabilitate profesională adițională, te obligă să arăți că l-ai meritat, că încrederea juriilor e întemeiată. Deci dacă voi obține trofeul UNITER pentru critică teatrală pe 13 mai voi continua să fac ce am făcut și până acum. Sper că și mai surprinzător.
Care sunt provocările cărora trebuie să le facă față un critic în 2019, când orice spectator poate să desființeze, fără aparat critic, orice spectacol pe social media?
Provocarea e să nu abdice de la principiile critice, dar să știe să se adapteze la realitatea că acum orice cetățean poate fi critic printr-o postare în rețelele de socializare, iar agenții și campaniile de PR, advertorialele sunt în ascensiune. Adaptarea e musai să fie stilistică, însă fără să pună-n cui organonul critic, și ca mediu de exprimare. Online-ul e o arie care nu poate fi ocolită de critica de teatru, dacă nu vrea să ajungă revolută.
Ce i-ați spune unui critic de teatru aflat la început de drum? Să se țină de meseria aceasta? Care sunt împlinirile până la care poți ajunge în această profesie?
Să continue dacă simte că asta e vocația lui. Să-și caute vocea personală, să fie creativ, flexibil. Criticul de teatru, teatrologul de azi fac mult mai multe decât scrierea unei cronici: curatoriază evenimente, poate deveni parte a unei echipe de teatru devised, poate imagina evenimente teatrale. Principala împlinire și, cred, motivație, e să vezi că ceea ce faci contează și pentru altcineva: un spectator care te citește, un artist care te invită să fii parte din echipa lui, un teatru care te solicită în materie de consiliere. Firește, nu e ușor, dar în care arie ocupațională e astăzi ușor în România?
V-ați gândit ce o să spuneți pe scenă la Gală, dacă veți câștiga? Cui ați vrea să mulțumiți?
Vrei sa dezvălui discursul din seara Galei? Păi, dacă voi câștiga, aș strica surpriza. Dacă nu câștig, îl pun din nou în conservare pentru o a patra nominalizare. Pot să spun totuși că aș începe așa: „Ce bine că n-am devenit o Glenn Close a criticii de teatru românești!” În fundamentele lui, discursul e același ca-n 2007, la prima nominalizare, și ca-n 2012, la a doua. Nu că aș fi lipsită de originalitate, dar corpusul central e similar. Voi adăuga o singură frază suplimentară, pentru că la evenimente de genul acesta timpul e limitat. Și știți cum zice domnul Caramitru: ”Dacă mă iubești, fii scurt!” Așa că, hai să ne oprim aici.
„Nu cred că un premiu trebuie să schimbe ceva sau pe cineva. El vine ca efect al unor lucruri valoroase pe care cineva le face, care contează în comunitatea profesională.”
Oltița Cîntec, critic de teatru
