de Florina Tecuceanu marţi, 26 aprilie 2016
Octavian Neculai este profesor Asociat la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu” şi scenograf şi Consultant de Arhitectură la Teatrul “L.S. Bulandra”.
Florina Tecuceanu: Bach Files este un spectacol care se bazează pe muzică, sunet, proiecţii video. Poate lumina să dea dinamism unui spectacol? Ce alte elemente aţi folosit cu precădere?
Octavian Neculai: “Bach Files” este un spectacol inedit prin combinarea multor elemente: muzica lui Adrian Enescu ca bază, scenariul şi regia lui Alexandru Darie, coregrafia lui Arcadie Rusu, Zoli Toth Project, actorii şi nu în ultimul rând scenografia, concepută astfel încât spaţiul să pară amplu, să respire, cu fundaluri şi podiumuri luminoase, proiecţii de benzi desenate animate, păpuşi mânuite la vedere, costume alb-negru şi lumina amplasată la vedere; totul în alb-negru, între coperţile unei cărţi, slujind lumea „noir” a poveştilor din benzi desenate.
Un alt spectacol a cărui scenografie spectaculoasă aţi creat-o relativ recent este Carousel. Ce anume v-a inspirat la Carousel?
Spectacolul Car(o)usel m-a bucurat enorm prin complexitatea sa, prin folosirea detaliului ca-n film, ca şi cum spectatorul sau camera ar fi în permanent gros-plan. M-a inspirat lumea pe care a văzut-o Andrei Şerban, lumea de aici şi de dincolo, ironia lumii în care trăim şi în care vom ajunge. Pământul şi Cerul sunt totuna într-un carusel dintr-un etern bâlci. Numai o schimbare de planuri ne duce dincolo, dar oamenii rămân la fel. Lumile sunt identice şi se inversează ca oglinzile de bâlci care se răsucesc şi schimbă planurile.
Sunteţi arhitect. Care este drumul dvs. spre această profesie?
Am trăit de mic printre arhitecţi şi viaţa a vrut să locuiesc în acelaşi imobil, copil fiind, cu o mare actriţă, nemuritoarea Doamnă a teatrului românesc Clody Berthola, apoi să-l văd pe Liviu Ciulei, mai întâi ca actor şi apoi ca regizor şi scenograf. Am intrat în lumea aceasta fascinantă a teatrului, iar prietenia cu Dan Jitianu şi Liviu Ciulei m-au dus către scenă. Rezultatul a fost că în paralel cu munca mea ca arhitect am lucrat ani de zile ca asistent oficial sau neoficial al lui Liviu Ciulei; alergam zilnic, după ora patru, după ce terminam serviciul, în strada Tudor Arghezi, în atelierul din casa lui Ciulei şi intram în lumea fascinantă a teatrului. Acolo i-am văzut pe Clody, Pintilie, Penciulescu, Gina Patrichi, Toma Caragiu, Pino Caramitru, Radu Boruzescu, Helmuth Sturmer, Gimy Besoiu.
Realitatea magică a scenei, spaţialitatea scenografică a lumilor dramatice, modul cum concep aceste scenografii au influenţat, la rândul lor, viziunea mea asupra proiectelor de arhitectură. Lumea scenei a îmbogăţit lumea mea de arhitect cu toată frumuseţea, inefabilul şi superb iluzoria magie a scenei.
Eu iubesc foarte mult oamenii şi tot ce fac în teatru fac cu foarte multă iubire. Şi asta mă aduce şi mai aproape de oameni. Teatrul are o energie extraordinară şi o relaţie foarte specială, foarte directă cu oamenii pentru care plăsmuim aceste spectacole. Tot ceea ce am creat ca spaţiu scenografic a fost gândindu-mă la ce dăruiesc oamenilor şi cum îi pot face să viseze, să fie mai frumoşi şi mai buni. Toate spectacolele mele le-am consacrat oamenilor care vor intra în sală, spectacol de spectacol. Cu gândul la ei, la ce vor aştepta şi visa, la ce vor trăi timp de două ore, cu ce vor pleca încărcaţi, am visat scenografiile mele. Este o energie care circulă şi pe care, dăruind-o, o simţi cum se extinde şi cum se întoarce superb la tine, ca iubire oferită şi primită.
Când s-a produs întâlnirea cu lumea teatrului?
Întâlnirea, de fapt, a venit de la sine când eram foarte tânăr. Ulterior, reîntoarcerea în ţară a lui Liviu Ciulei şi întâlnirea cu Marcel Iureş m-au readus în teatru, scenografia devenind a doua mea profesie. De fapt, a devenit viaţa mea. Uneori în ceea ce mă priveşte, uitându-mă la ceea ce am făcut, arhitectură şi scenografie, nu le pot separa.
2005 este anul în care am făcut cu Ducu Darie „Triumful dragostei” unde am adus în teatru o mare modernitate de concepere, construcţie şi functionare a spaţiului scenografic. Inovaţia mijloacelor scenice, cinetica permanentă a elementelor de decor, mişcându-se individual sau într-un ansamblu spaţial coregrafic, facând din decor un organism viu, un personaj care se mişcă, dansează, ascunde, dezvăluie, creează şi recreează la nesfârşit spaţii, un labirint care se mişcă în acord cu actorii şi muzica; aceste idei ar trebui continuate. Am transformat, practic, o cinetică tehnologică în artă a spatiului. În Triumful dragostei, scenografia nu a mai folosit aceleaşi mijloace ca înainte, tehnologia a fost introdusă şi sublimată în artă. A fost un melanj care, după părerea mea, e o inovaţie scenotehnică.
Marele meu pariu a fost să creez o cinetică permanentă şi infinit modulabilă a spaţiului, ca miracolul labirintic al unui caleidoscop prin care priveşti şi care îţi arată de fiecare dată altă imagine, iar aceleaşi câteva elemente se structurează în nesfârşite combinaţii geometrice; o cinetică arhitecturală cu mijloace aproape invizibile care sa aibă supleţe, fluiditate, magie.
Eu cred că scenograful trebuie să viseze uriaş si fără limite. De la proiecţia şi volumele elementelor scenografice, de la vastitatea şi diversitatea spaţialităţilor până la invadarea şi folosirea spaţiilor anexe scenei şi transformarea lor în spaţii artistice, trebuie să viseze spaţialităţi imense şi superb ireale, trebuie să inventeze forme ale unor lumi ale minţii, forme şi mişcări încă necunoscute ale spaţiilor ideale, trebuie să viseze detalii superbe. Visele nu trebuie să cunoască limite sau să fie constrânse de tradiţia mijloacelor scenice, a viziunilor spaţiale convenţionale.
De ce sunt arhitecţii atât de atraşi de scenografie?
Arhitecţii, şi aş putea înşira foarte multe nume de arhitecţi de acum celebre, precum Paul Bortnovski, Liviu Ciulei, Ezio Frigerio, Luciano Damiani, scenografii lui Giorgio Strehler, Zaha Hadid, Renzo Piano, Dominique Perrault şi alţii, sunt atraşi de scenă pentru că acolo pot configura spaţii ale gândului, virtual-reale, pot crea arhitectură scenică, lumi ale visului cu o infinit posibilă spaţialitate.
Cum gândiţi scenografia unui spectacol la primul contact cu regizorul şi cu lectura piesei? Obişnuiţi să mergeţi des la repetiţii?
În absenţa viziunii regizorale, fără de lumea piesei aşa cum o vede regizorul, nu se poate imagina şi crea un spaţiu scenic, mai ales că lectura unui text induce în mintea noastră o lume aşa cum o vedem fiecare dintre noi, ori discuţiile cu regizorul duc către o lume, o anume lume a spiritului spectacolului. Prezenţa la repetiţii clarifică sensul filozofic al spectacolului, vezi pe viu lumea personajelor, lumea în care ei vor trăi câteva zeci de minute.
Care sunt regizorii alături de care vă face plăcere să lucraţi?
Voi răspunde sec: prietenul meu pe viaţa întru artă, Alexandru Darie, superbul Andrei Şerban, fără să-i las deoparte pe cei cu care am lucrat foarte puţin, dar mie unul mi-a făcut plăcere, şi mă gândesc la Mihai Măniuţiu şi Alexandru Dabija. Liviu Ciulei, din păcate, nu mai este, dar el trăieşte în sufletul meu şi îl consider aici, cu noi.
Ce repere aţi avut în materie de scenografie/ scenografi? Există oameni sau spectacole care v-au inspirat?
Repere? Da. În afară de Ciulei şi Bortnovski, din România, îi am ca repere pe Luciano Damiani şi pe Ezio Frigerio. M-au inspirat într-un mod subtil spectacolele lui Strehler şi Dodin.
Ce vă inspiră când creaţi un decor?
Toata lumea mea interioară, propria mea viziune spaţial-arhitecturală, toate pasiunile mele, muzica, pictura, cultura mea de o viaţă. Viaţa însăşi şi lumea din jurul meu mă inspiră.
Cum se reflectă profesia dvs. în propriul habitat de lucru/ propria locuinţă?
Nu ştiu să spun, e complicat de răspuns. Probabil se reflectă, dar într-o manieră subtilă, având în vedere că vorbim de două profesii, ambele inventând şi structurând spaţii. Am o lume a mea, o lume mulată pe intimitatea minţii mele, în care să îmi placă să fiu şi să mă regăsesc. O lume cu spaţii elegante, cu imagini frumoase, cu linii rafinate şi pure, obiecte de design, cu detalii speciale şi subtil combinate. Şi, cu siguranţă, printre oameni.
