de Andrei Crăciun vineri, 12 august 2016
Dragă Natalie, dumneata ai câștigat premiul pentru cea mai bună actriță la Gala HOP, în anul de grație 2003. Îți mai amintești acea perioadă a vieții? Cum a fost?
‘„Dumneata”? Zâmbesc, dar parcă nu e zâmbetul meu. Așa un semn de îmbătrânire e pronumele ăsta, încât ai reușit să mă enervezi cu prima întrebare. Să fie oare atâția ani de atunci, de mă întrebi dacă îmi mai amintesc? Parcă s-a întâmplat ieri. Și a fost așa cum ar fi trebuit să fie: un hop înainte. Mi s-a schimbat viața. În bine.
Cum te-ai pregătit pentru frumoasa întrecere între tinerii noștri actori?
Cum? Cu entuziasm. Un entuziasm care face –uneori – mai mult decât munca și talentul la un loc. Dar întâlnirea de atunci nu mi s-a părut o întrecere, ci o necesitate. O datorie, dacă vrei. Față de mine însămi, de colegii tineri și mai puțin tineri. Nu m-am dus la un concurs. M-am dus cu un scop precis: să iau premiul cel mare și să mă prezint în același timp.
Am adorat fiecare secundă petrecută acolo în acele zile, aș fi vrut să opresc timpul în loc, am albit nopțile de dragul a ceea ce mi se întâmpla. Stăteam singură pe mălul mării și repetam în gând, ore nesfârșite, așteptând să răsară soarele. Simțeam și știam că munca mea cu mine însămi își va primi răsplata. Am pășit în concurs fericită. Fericită că există și fericită că exist.
Nu-mi pasă dacă ce spun acum sună a lipsa de modestie, eu știu că însăși modestia mi-a fost și îmi este mereu premiată. Modestia pe care o port și azi în suflet când pășesc pe o scenă. Îi sunt extrem de recunoscătoare și supusă. O respect cu toată ființa mea. Cum altfel i-aș putea arăta iubirea?
Cum te-a ajutat în carieră acest succes? Ce a urmat după?
Înapoi n-aveam cum să o mai iau. Eram angajată de trei ani. Eu nu m-am dus la HOP ca să primesc ceva în schimb. M-am dus, repet, pentru că pe-acolo e drumul oricărui actor tânăr din România. Mi se pare exclusă ocolirea HOP-ului dacă vrei „o carieră”. Ce a urmat? Multiple colaborări cu alte teatre, emisiuni TV, roluri frumoase, strângeri de mână, festivaluri, interviuri, alte premii și un one woman show care se joacă și azi.
Ai dezvoltat momentul de la Gală într-un one woman show care a avut o viață îndelungată? Sau cum a fost?
N-am știut cum o să legi întrebările. Râd acum. Da. „Curriculum Vitae” împlinește 13 ani. N-aș fi crezut atunci că spectacolul va trăi atât de mult, îmbătrânind odată cu mine. Eu îmi văd de treabă mai departe, el se ține fidel după mine.
Unde putem să venim să te vedem la teatru în următoarea stagiune, scumpă Natalie? Cu ce gânduri aștepți toamna care va să vie?
Acasă. Mă găsiți întotdeauna acasă. Am spus-o mereu, Teatrul Evreiesc este „acasă” al meu și așa va rămâne. Asta nu înseamnă că nu-mi place să mă joc pretutindeni. Sau… cum se spune corect? Să joc? Neah. Eu mă joc. Și publicul mă găsește oriunde, pentru că și lui îi place să se joace cu mine. Ah, și cât îi sunt de recunoscătoare pentru asta! Revenind: repet acum (deși suntem în vacanță), toamna îmi va aduce două premiere și participarea în Festivalul Național de Teatru cu spectacolul atât de drag sufletului meu, „Băiatul din Brooklyn”, în regia lui Cristi Juncu.
Le dai, te rugăm, un sfat celor care merg la Costinești, acum, în septembrie?
În ziua concursului, înainte să calc pe scenă, tremuram de emoție, cum e și firesc. Ultimii doi concurenți am fost eu și Văncică. Și el a câștigat atunci. Cu trei secunde înainte să intru, m-a tras de mână, m-a privit în ochi și mi-a zis atât: „Fă, îi spargem!”. „Bine, bă. Mă duc să-i sparg.” Sfatul lui a fost bun. Dar n-ar fi avut nicio valabilitate dacă n-am fi muncit amândoi în draci până la ora aia.
Ești – la nici patruzeci de ani – o foarte tânără actriță. Ai actori încă mai tineri ca dumneata pe care îi admiri? Pe cine? Și de ce?
Sunt zeci pe care eu îi cunosc și îi admir cu toată ființa mea. Și ei știu asta. Aș vrea ca publicul să nu aibă dubii și să și-i facă aflați. România are Valerii Seciu și Olgi Tudorache și Victori Rebengiuci și Florini Piersici. Sunt însă foarte tineri și trăiesc vremuri grele. N-ar fi cinstit să-mi scape vreun nume, așa că n-am să dau niciunul. E o onoare pentru mine să îi am parteneri, de asta să nu se îndoiască cineva. Și e o onoare și o imensă bucurie să le răspund solicitărilor atunci când îmi cer un text scris de mine sau atunci când mă vor alături ca… îndrumător (că regizor e un cuvânt prea mare pentru mine). Sper să nu îi dezamăgesc, atât. Și sper să aibă și noroc. Fără ăla, suntem în pom, cu toții.
Ce ai învățat de-a lungul timpului de la cei mai tineri? Dar ei de la dumneata?
Că avem nevoie unii de alții.
Când ai fost ultima dată la o Gală HOP? Vii? Te așteptăm?
Vreau să vin. Serios. Ultima oară am fost într-un an în care era să cad de la balcon în capul juriului. Îi aveam alături pe Bartoș, Văncică, Leonid Doni, Gabriel Răuță, Marius Chivu. Râdeam ca idioții, relaxați că nu suntem noi în concurs.
„Am adorat fiecare secundă petrecută acolo în acele zile, aș fi vrut să opresc timpul în loc, am albit nopțile de dragul a ceea ce mi se întâmpla.”
Natalie Ester, actriță
