de Andrei Crăciun joi, 2 mai 2019
Natalia Călin a fost nominalizată și anul trecut la Premiile UNITER, dar nu a câștigat.
Natalia Călin, ce înseamnă pentru dumneavoastră nominalizarea la Premiile UNITER din acest an? Cum ați primit vestea? Cum e rolul pentru care ați fost nominalizată – îl găsiți cel mai important din cariera dumneavoastră, cel mai drag sau care sunt sentimentele?
Nominalizarea din acest an e o recunoaștere a muncii mele din acest an! A fost un an bun și faptul că sunt între cele mai bune șase actrițe din țară e onorant. Sunt foarte multe actrițe bune în țară, să nu fiu înțeleasă greșit, dar noi șase am făcut niște roluri de luat în seamă de către un juriu, care poate a fost subiectiv sau poate nu, cine știe?… Am primit vestea de la o colegă, Ada Galeș, eu eram la volan, în plin trafic, și când zic plin – era plin! Ada m-a sunat să mă felicite, nu puteam să îi răspund, dar telefonul suna isteric din geantă. Am tras pe dreapta, am scotocit și zic „ce insisti așa, Ada, unde arde?”. Iar ea mi-a zis: „Ți-am zis? Știam că o să te nominalizeze! Ești și tu, și Mirela!”. Mirela Oprișor e prietena mea, așa că nu am pornit mașina, am sunat-o imediat, ea era în turneu la Londra, aflase și ea de câteva minute! Așa că ne-am bucurat împreună, cu un continent între noi… Apoi am descoperit un mesaj care venise în timp ce vorbeam la telefon: Radu Afrim mi-a scris un bravooooooooo lung de trei rânduri!
Rolul pentru care am fost nominalizată e Doamna Bologa, mama lui Apostol, din „Pădurea spânzuraților”. Un rol special dintr-un spectacol fenomen, conceput de Radu Afrim, după Liviu Rebreanu. E un personaj care mă costă, care mă consumă, care m-a chinuit, care mi-a produs o emoție pe care nu am mai trăit-o. E primul rol de dramă, poate de asta mi-a fost frică atunci când am fost distribuită. Am citit romanul din scoarță în scoartă, o dată, și încă o dată, apoi a venit prima zi de repetiție și am început să caut, împreună cu regizorul, și sper că am ajuns la ce trebuia… Reacțiile oamenilor după terminarea spectacolului spun tot. E o experiență de care mă bucur și mă uimesc în același timp.
Cum credeți că se va schimba cariera dumneavoastră dacă veți câștiga UNITER-ul în acest an? Aveți vreo așteptare în acest sens? Cât înseamnă un premiu UNITER în lumea teatrală la zi?
Un premiu, dacă vine, nu cred că îți schimbă cariera în vreun fel. El te bucură pentru un timp scurt, că nu poți să o ții langa într-o bucurie… E o seară pe care o să o uiți greu, dar cred că o să o uiți la un moment dat, mai ales dacă faci Alzheimer… Primești mesaje, te felicită lumea, te apreciază colegii, o seară, iar de a doua zi o iei de la capăt. Așteptare, speranțe, muncă, alegeri… O iei de la capăt. Tot timpul o iei de la capăt. Cu fiecare rol. Un premiu nu îți garantează ceva. Și nici nu ar fi util. Adică dacă iei un premiu e evident că ești bun? Eu nu cred… Sunt foarte mulți actori buni care nu au luat premii. Dar sigur că o recompensă din partea breslei îti face bine la suflețel. Te face să prinzi încredere. În meseria noastră ai foarte mare nevoie de încredere, la orice vârstă. Nu știu cât „atârnă” premiul UNITER în ziua de azi. Dacă îl iau, o să-ți povestesc peste un timp. Eu am fost nominalizată și anul trecut, cu un rol foarte frumos scris de Mimi Brănescu. „Și negru și alb și gri” se numește piesa, iar spectacolul se joacă cu casa închisă la Teatrul Metropolis. Nu am luat premiul, așa că am avut o existență banală și normală, adică am mers la teatru când am avut spectacol, la cumpărături când am avut frigiderul gol și tot așa…. Viața, cu premii sau fără, își continuă cursul ei normal.
Veniți la Gală? Ați pregătit un discurs? E cineva căruia ați vrea să îi mulțumiți în mod deosebit?
Sigur că vin la Gală! Se ține și la Cluj, acolo unde m-am născut. O să fiu foarte emoționată, pentru că o mare parte din familia mea e acolo, pe raza județului… O să fie cu ochii pe televizor, cred, și sper să fie și în sală careva. Nu mi-am pregătit niciun discurs, fiindcă cel mai ridicol din lume mi se pare când oamenii vin pe scenă cu foi scrise de acasă, pregătite… Țin minte că la niște Oscaruri un actor a zis că el s-a pregătit și și-a facut bilețele cu toate numele oamenilor cărora ar fi vrut să le mulțumească. Și ajunsese cu indulgență la vreo 200 de bilețele. Așa că, neavând decât treizeci de secunde alocate speech-ului, a scos două bilețele la întâmplare: a mulțumit hair-stillistului și băiatului care îi aducea cafeaua în fiecare dimineață, la filmare… Mi s-a părut foarte simpatic momentul, și uite că nu l-am uitat încă. O să improvizez, dacă voi câștiga… Anul trecut, când nu am câștigat, nu a durut deloc. M-am simtit foarte singură, însă… Nu era nimeni din echipa noastră acolo, și m-am simțit foarte singură. Dar acum sper să fie oameni din „Pădurea spânzuraților”, e nominalizat și Alex Potocean, la rol principal, și Cosmin Florea pentru scenografie, apoi Andrea Gavriliu ia un premiu special, iar „Pădurea spânzuraților” e nominalizat la categoria „Cel mai bun spectacol” al anului! Centenar, aș completa eu! Dacă aș mulțumi cuiva? Întotdeauna părinților și profesorului meu, Dem Rădulescu! Ei sunt „vinovați ” pentru omul care sunt astăzi.
Pe colegii nominalizați în acest an la aceeași categorie i-ați văzut în spectacolele lor? Cum sunt? Cine credeți că va câștiga?
Colegele nominalizate sunt o colegă și o prietenă bună! Pe Sabrina Iașchevici nu o cunosc, dar am văzut-o în spectacolul lui Andrei Șerban, „Pescărușul”, de la Unteatru. Excelent spectacol, excelentă Mașa făcută de ea! Cealaltă colegă nominalizată e una dintre prietenele mele cele mai bune, Mirela Oprișor. Face o Stella absolut minunată în „Un tramvai numit dorință”, de la Metropolis, în regia lui Claudiu Goga. Am fost martoră la „facerea” Stellei, pentru că joc și eu în proiect, sunt chiar prietena ei, Eunice. Am repetat în vară, în octombrie am avut premiera, iar după aceea am început lucrul cu Radu Afrim la „Padurea spânzuraților”. Cred că toate trei facem niște roluri minunate, premiul e de fapt nominalizarea. Poate câștiga oricare din noi, dar asta nu înseamna că celelalte două sunt perdante. Eu nu am simțit anul trecut că am pierdut… M-am bucurat pentru experiență și am mers mai departe fără frustrări.
Și dacă nu veți triumfa, ce-o să fie? Ce o să vă spuneți? Să facem acest frumos exercițiu de imaginație: ce discurs ați ține dacă nu veți câștiga?
Dacă aș pierde, ce discurs aș ține? Păi, se poate aș ceva? Habar nu am… Mi-aș mușca buza inferioară până la sânge, aș plânge în hohote, poate mi-aș smulge și niște păr, pentru impresia artistică… Nu știu să răspund la întrebarea asta. Eu sunt foarte fericită că sunt cu Mirela, o să râdem mult în seara aia, presimt. Noi râdem foarte mult. Și sper să fie seara „Pădurii” noastre, să câștigăm premiul suprem! Asta îmi doresc foarte tare. E un proiect cât o inimă mare, care merită un premiu UNITER! În rest, să ne bucurăm, zic. A fost un an bun, chiar bun! Să tot fie ani din ăștia! Succes tuturor!
„Anul trecut, când nu am câștigat, nu a durut deloc. M-am simțit foarte singură, însă…”
Natalia Călin, actriță
