de Andrei Crăciun luni, 20 februarie 2017
Continuăm seria interviurilor noastre cu Mihaaaaaaai Căăăăăăălin, angajat al Teatrului Național din București de peste două decenii (da, deja), unul dintre cei mai buni actori români mai tineri de cincizeci de ani. De altfel, Mihai Călin a primit acum doi ani premiul UNITER pentru cel mai bun rol secundar. Era (și încă este) Caliban în „Furtuna”.
ACTORUL RECOMANDĂ
Mihai, în ce spectacole joci în această stagiune, unde și de ce să le vedem?
Nu mă lua așa de repede, că nu mai știu nici eu. În primul rând, la Național, că aici am serviciul, joc în „No Man’s Land” și în „Butoiul cu pulbere” și în „Furtuna”, desigur. Sunt Caliban. Am luat și premiul UNITER acum doi ani pentru rolul ăsta – cel mai bun actor în rol secundar… Și mai joc și în „Vizita bătrânei doamne”, care s-a reluat, dar se programează destul de rar… Mai joc și în „Terorism” și în „Nebun din dragoste”, de Sam Shepard. Și mai am un rolișor în „Sinucigașul”, am înlocuit pe cineva acum câțiva ani. La Comedie joc în „Steaua fără nume”, și cam o dată pe lună în „Schneider & Schuster” la ARCUB.
Un alt spectacol pe care îl recomanzi, deși nu joci în el.
Primul care îmi vine în minte este „O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții”, la Național. Asta ar fi prima recomandare. Încerc să mă duc și pe la alte teatre, dar n-am prea avut timp. De mult, aș vrea, aș vrea să văd și alți colegi lucrând…
Un actor, coleg cu dumneata, care îți place.
Ricky Bovnoczki. Cu el m-am înțeles foarte bine, și la „Schneider & Schuster”, și în „No Man’s Land”. El nu e angajat nicăieri. Lucrează mult la Unteatru, la Bulandra, la Odeon. Lucrează foarte mult, după părerea mea; prea mult. I-am și spus-o; trebuie să se oprească… O să simtă el, cândva. Da, categoric Ricky, cu el m-am înțeles foarte, foarte, foarte bine.
O actriță, colegă cu dumneata, care îți place.
În spectacole nu prea am avut întâlniri semnificative pentru mine, sincer. Nu pot să-ți zic pas?
Un regizor de urmărit. De ce?
Alexander Morfov. Bulgarul. Nu este doar un mare regizor, este și un mare om. E, cumva, pe gustul meu. Să îți dau un exemplu: ca și mie, nu îi plac oamenii care se iau prea mult în serios, înțelegi? Are umor, chiar unul de bună calitate. Și poți să vorbești cu el despre orice, pentru că e un om, se poartă normal. Sunt alți regizori de teatru – nu dăm nume – care vorbesc numai de teatru! Numai de teatru, numai de teatru, numai de teatru! Păi, ce e teatrul? E doar o parte din viață. Or, bulgarul vorbește despre tot! Despre mâncare, despre iubire, despre ce tâmpenii a văzut la televizor, despre război, despre gagici, despre băutură. Om.
Un motiv pentru care să mergem la teatru.
Știi expresia franțuzească „Métro, boulot, dodo” („Metrou, serviciu, culcare”). Eu cred că mergem la teatru ca să ieșim din rutina asta. Nu e tot timpul rutină, bineînțeles. Dar, în general, oamenii trăiesc în acest ritm monoton. Și trebuie să-i scoți din chestia asta – cu o carte, cu un film, cu o muzică, cu un teatru. Mergem la teatru ca să se rupă puțin crusta pe care ne-o lasă rutina pe suflet. Și, în felul ăsta, poate mă uit altfel la nevastă-mea, cu care sunt de douăzeci de ani; sau la prietenii mei – poate sunt mai atent la ei, la dorințele lor… Chiar cred că teatrul ne poate face puțin mai buni.
CELE MAI…
Cel mai bun sfat primit în cariera ta.
Să nu vreau să impresionez publicul. Tot Morfov mi l-a dat. Nu mă înțelege greșit, există o anumită bucătărie, o tehnică a actorului de care trebuie să ai habar și la care trebuie să apelezi când vrei să dai o anumită semnificație unui lucru, unui text sau unei emoții. Sigur că vrei să impresionezi publicul, în sensul că vrei să îl lovești cumva, să îi transmiți ceva, dar nu în sensul ăla vulgar, în care publicul să zică: „Mamă, ce mare actor e ăsta!”. Nu să îi faci cu ochiul în timpul spectacolului, știi? Făcutul ăsta cu ochiul este un tip de vulgaritate, pentru că, de fapt, îți faci tu statuie. Și acest făcut cu ochiul e lucrul care, de exemplu, m-a îndepărtat, de mult, de poezie – de poezia spusă, nu de cea citită. Așa m-am îndepărtat de actorii care clamau poezia, vorbesc de anii ’80… de recitatorii de profesie care, de fapt, dramatizau nepermis acele versuri, iar din poetul ăla nu mai rămânea nimic. Și lumea pleca și spunea: „Băi, ce mare actor!”, „Bun, dar despre ce a fost vorba acolo?”. Nu mai conta. „Băi, ce mare actor, și ce voce, și ce inflexiuni!”. Și m-a îndepărtat chestia asta. Eu n-am mai putut niciodată să spun poezie.
Cea mai neobișnuită întâmplare trăită pe scenă.
Eram cu Medeea, o parte a Trilogiei lui Andrei Șerban, la Paris. Se întâmpla în octombrie 1990. Era, de altfel, prima dată când ieșeam din România. Șocant! Am mers cu avionul. Am jucat la UNESCO. Era ziua României la UNESCO. A fost un concert de pian, apoi noi am jucat Medeea. S-a întâmplat în timpul unui monolog spus de Ovidiu Iuliu Moldovan, cu voce gravă, tragedie greacă, na… Noi, cei din cor, eram prăbușiți pe scenă, în beznă, veneam după un moment foarte greu, cu focuri, cu… Și deodată a început în sală un protest cu huo! și jos Iliescu! Au fost și niște proteste mari în fața Ambasadei României la Paris, și au mai fost și huiduielile astea, pentru că în sală era Petre Roman, primul-ministru de atunci. Bine, în sală mai era și Andrei Pleșu, care era ministrul Culturii în Guvernul Roman. Un protest anti-guvernamental spontan! Deodată ne-a scos din Medeea și ne-a băgat în realitate. Ni s-a făcut rău! A fost exact ca atunci când vin elicopterele când te îmbeți, când se învârte pământul cu tine… Am deschis ochii brusc, ca să nu vomit. Norocul nostru a fost că Ovidiu Iuliu Moldovan a continuat să urle monologul, fără să se oprească. Actor cu experiență! Și atunci, uluiți, protestatarii s-au oprit. Noi fiind în principiu de acord cu acel protest. Dar ne-a luat pe nepregătite. Acum îi înțeleg mult mai bine și pe cei care protestau chiar în sala de teatru…
Cel mai provocator spectacol de până acum, pentru tine.
Aș spune Trilogia lui Andrei Șerban. Eram și foarte tânăr… E o bornă, oricum m-aș uita. Și a avut și un impact foarte, foarte puternic la public. Acum, mai recent, Furtuna cu Morfov. Lucrul cu Morfov pentru Caliban mi-a dat foarte multă încredere. Altfel, încrederea o am și o pierd, o găsesc din nou. Dar am nevoie de asemenea întâlniri.
Cel mai dificil moment din experiența ta în teatru.
În afară de momente de depresie profesională sau de nesiguranță, de descurajare, pe care toți le avem… Uite, a existat un moment într-un spectacol jucat la Brașov. Eram pe scenă, într-un festival, jucam în Bash. O trilogie contemporană, în regia lui Vlad Massaci. Și eram foarte obosit și mi-a zburat gândul în altă parte, nu m-am mai concentrat, și m-am trezit în aer, cu întrebarea ce caut eu aici? Au fost secunde în care mă întrebam dacă să mai stau sau să plec. Eram singur pe scenă. Aveam un monolog de patruzeci și cinci de minute… Și așa aș fi plecat de pe scenă! Îmi venea să intru în pământ. Singurul lucru care m-a ținut a fost gândul că nu sunt gata colegii – Vlad Zamfirescu și Ioana Flora – care urmau să intre în scenă după mine. Numai la asta m-am gândit, că poate nu sunt pregătiți, nu sunt schimbați în costume. Ei se așteptau să aibă patruzeci și cinci de minute să se pregătească. Poate Vlad e la toaletă, poate Ioana… Bun, eu ies din scenă, dar ei nu vor putea intra imediat. Și am rămas acolo, și am tras de mine să-mi aduc aminte ce naiba căutam pe scenă. A fost… mamă! Adrenalină, transpirație, de toate.
Cel mai bun lucru care ți s-a întâmplat de când ești actor.
Eu nu consider că am făcut lucruri foarte importante în cariera mea. Dar ce știu sigur e că am învățat să fiu foarte serios în profesie, și asta s-a datorat mai ales lui Cătălin Naum, cu care am lucrat la Teatrul Podul. Așa ne-a crescut pe toți cei de acolo.
Cea mai interesantă întâlnire pe care ai avut-o în teatru. De ce aceea?
Cea mai importantă întâmplare, până la urmă, a fost întâlnirea cu profa mea de română și franceză de liceu, care mi-a deschis ochii către teatru. Altfel, ajungeam un inginer (n.r. – de altfel, înainte să dea la Teatru, Mihai Călin a făcut trei ani de Politehnică). Am avut mare noroc de această profesoară senzațională, pe numele ei Marina Creci, pe care o pomenesc întotdeauna, și care e o femeie încă tânără, aș spune eu, la șaizeci-și-ceva de ani, și e foarte dinamică. Din fericire, este acum și profesoara de română și franceză a lui fi-miu. E fiică de actori, pasionată de teatru, ea a făcut echipa de teatru a liceului nostru, Mate-Fizică 4, la Măgurele… Și așa m-a pocnit microbul ăsta cu teatrul!, dar, na, mi-a fost teamă să dau la facultate, că pe vremea aia erau patru locuri, cinci sute de candidați, chestii de-astea… Ea mi-a schimbat viața. Marina Creci.
„Chiar cred că teatrul ne poate face puțin mai buni.”
Mihai Călin, actor
