de Andrei Crăciun marţi, 2 aprilie 2019
ACTRIȚA RECOMANDĂ:
Mihaela, în ce spectacole joci în această stagiune, unde și de ce să le vedem?
Joc în „Kali Traś/ Frica Neagră” în regia lui Mihai Lukacs, la Teatrul Evreiesc de Stat, un spectacol despre deportările romilor în lagărele de exterminare din Transnistria din cel de al Doilea Război Mondial, în timpul regimului fascist al lui Ion Antonescu, unul dintre aliații lui Hitler. Deși subiectul este unul istoric și dur, povestea spectacolului este presărată pe alocuri cu momente de umor, pentru că dincolo de faptul că acei oameni au trecut prin experiențe cumplite, ne-am dorit foarte mult să spunem o poveste despre rezistența romilor și despre supraviețuire, mai mult decât despre statutul de victimă care e unul reducționist și dezumanizant. E important să-l vedeți pentru că e primul și unicul spectacol din România care vorbește despre Holocaustul romilor (și spun asta ca pe o dezamăgire, nu ca pe o mândrie, trebuie să existe mai multe reprezentări istorice despre această istorie întunecată a României și nu doar a romilor) și pentru că, dincolo de faptul că are acestă funcție oarecum educativă, cred sincer că e un spectacol foarte bun, un spectacol complex care deconstruiește situațiile teatrului realist și se duce mult într-o zonă experimentală. În rest, joc în „Corp Urban” în regia Catincăi Drăgănescu, un spectacol care se oprește asupra unor teme contemporane: sexualitate, maternitate, sex work, violență domestică, rasism. Pe un text foarte puternic care sună ca o poezie urbană, spectacolul e o înșiruire a patru povești „care te lovesc direct în piept”. S-a jucat până acum la Muzeul Literaturii Române, dar acum suntem într-o situație în care am rămas pe dinafară (cam așa se întâmplă în teatrul independent) și suntem în căutarea unui spațiu. Începând cu luna mai, o să mă mai vedeți și la CNDB, într-un spectacol despre #metoo și identitate sexuală, în colaborare cu Bogdan Georgescu. În rest, eu mai joc la Berlin, dacă aveți drum pe acolo.
Un alt spectacol pe care îl recomanzi, dar în care nu joci.
Artists Talk al Gianinei Cărbunariu. E despre responsabilitatea sau mai degrabă lipsa de responsabilitatea a artiștilor care contribuie la discursuri populiste, naționaliste, rasiste. O critică necesară și făcută cu multă ironie, autoironie și umor. Super bun și actori mișto, duceți-vă să-l vedeți, dacă încă nu ați făcut-o.
Un actor, coleg cu dumneata, care îți place.
Raj Udrea, un actor tânăr, mutat de vreun an la București, îmi place în tot ce l-am văzut. E pe jumătate indian și face un Ceaușescu queer genial în spectacolul „Cultul personalității”. Se mișcă bine, cântă bine, are super-umor și multă prezență și energie pe scenă. E ca o gură de aer proaspăt pe scena de teatru din București în care vezi prea multe fețe albe, prea heteronormative.
O actriță, colegă cu dumneata, care îți place.
Îmi place colega mea, Zita Moldovan. Deși joc cu ea de atâția ani, nu încetează să mă surprindă, atâtea nuanțe și atâta diversitate are în rolurile pe care le face. De la divă sexy sau sex workeriță până la bătrână țărancă cu accent din Harghita, o cam „crezi” și o adori în fiecare personaj pe care îl face. Are și forță și sensibilitate, e genul de actriță „care ocupă toată scena”. Și totuși, pentru că sunt împotriva „excepționalismului” și a ideii de „cea mai cea actriță”, aș vrea să menționez și alte două actrițe pe care le admir: Ruxandra Maniu și Ilinca Manolache. Nu am apucat să lucrez cu ele până acum, dar poate că… Uite ce chestie, cu ocazia întrebării tale, mă gândesc să le propun.
Un regizor de urmărit. De ce?
Am câteva spectacole care îmi plac, recent nu am urmărit nicio regizoare sau regizor mai mult de trei spectacole, spectacole care să mă dea pe spate și să fac un cult pentru un cineva anume. Trebuie să recunosc că, pentru că lucrez și în Berlin, văd mai mult teatru acolo decât aici, în România. Dar dacă aș nominaliza regizorii de teatru din România în care cred și pe care am apucat să îi urmăresc, aș zice: Gianina Cărbunariu, Bogdan Georgescu, Catinca Drăgănescu, David Schwartz, Mihai Lukacs.
Un motiv pentru care să mergem la teatru.
Nu trebuie să mergeți la orice teatru. Mergeți la teatrul independent care merită susținut, e de multe ori mai progresiv decât cel de stat și conține teme contemporane sau istorii recente care sunt adresate direct publicului. Motivul? Pentru că deși teatrul e în competiție cu cinematografia, știe oricine a fost la un spectacol bun că teatrul are o putere net superioară atunci când trebuie să scoată publicul dintr-o zonă de confort. Iar ca să îți permiți și să îndrăznești să ieși din zona ta de confort însemnă ceva și pentru dezvoltarea ta personală, și pentru mediul în care trăiești. Cred că ăsta e rolul teatrului. Bine, exagerez puțin pentru că sunt în domeniu și nu pot fi decât subiectivă, dar ideea de artă pentru artă, fără rolul de a chestiona problemele și nevoile societății în care trăim, nu mă interesează și mi se pare depășită.
CELE MAI…
Cel mai bun sfat primit în cariera ta.
Că actoria înseamnă colectiv, relație, colaborare și nu ego. Nu mai știu cine mi l-a dat sau dacă mi l-am dat eu însămi (râde), dar asta am învățat de-a lungul timpului făcând treaba asta.
Cea mai neobișnuită întâmplare trăită pe scenă.
Am una. Nu neapărat neobișnuită, dar amuzantă sigur. Jucam la teatrul Ariel din Râmnicu Vâlcea, în Kali Traś, când un coleg de al meu a căzut de pe scenă în timpul spectacolului. Nu a pățit nimic, dar ca să salvez momentul și să mergem mai departe, a trebuit să improvizez ceva și să rămân la fel de dramatică; jucam o scenă dură, dar situația era atât de amuzantă. Apoi, mi s-a mai întâmplat la Berlin o chestie. Aveam un spectacol în care se foloseau proiecții video, multă muzică și sunet, dar a picat totul, tehnologia a dat greș, nimic nu a mai funcționat, așa că de la jumătatea spectacolului a trebuit să improvizăm totul. Parcă jucam un alt spectacol, după ce s-a terminat, m-am simțit distrusă și rușinată, dar oamenii au apreciat totuși felul în care noi ne-am adaptat și am reușit în continuare să facem un show. Însă, uite că de atunci nu mă mai încred în tehnologie pe scenă și sunt pregătită să fac cumva față dacă se întâmplă accidente.
Cel mai provocator spectacol de până acum, pentru tine.
Păi de la Gadjo Dildo încoace doar spectacole provocatoare fac. Sexualitate, LGBT, feminism, menstruație, critica rasismului și a naționalismului, cam astea sunt temele din spectacolele mele care „îi provoacă” pe alții, nu neapărat toate în acestă ordine (râde). De ce poate fi „provocator” în a vorbi despre lesbiene rome sau despre menstruație, poate că te întrebi. Pentru că aceste teme nu mai trebuie tratate cu superficialitate, sunt teme serioase și mai ales care trebuie tratate cu seriozitate. De exemplu, azi am văzut un studiu făcut de Consiliul Antidiscriminării din România care spunea că 7 din 10 români urăsc romii și homosexualii. E rușinos și îngrijorător, iar artiștii cred că trebuie să facă artă cu responsabilitate și să încerce să influențe cât pot opinia publică. Din păcate, de cele mai multe ori, e invers și propagă un discurs-clișeu despre minorități. Menstruație? Da. Pentru că ține de sănătatea femeilor care e pusă pe ultimul loc. Pentru că habar nu avem că sunt femei sărace care nu își permit un mod igienic de îngrijire și pentru că by the way suntem în 2019 și încă ne mai e rușine să spunem la muncă că avem crampe și de asta ne simțim atât de rău.
Cel mai dificil moment din experiența ta în teatru.
Sunt multe, îți dai seama. Deși m-am simțit mereu privilegiată că am oportunitatea de a face ce fac, nu a fost mereu ușor să fiu actriță romă în România. Să lupt să îmi fac un loc, munca mea artistică să fie luată în considerare, să fac rost de bani pentru producții, să nu fie nimic stabil și pe termen lung, căci asta e precaritatea din teatrul independent etc. Da, momentul în care trebuie să gândesc o producție pe bani foarte puțini e cel mai dificil. Doar când joc în Berlin pe o scenă mare cu patru sute de oameni în audiență, mă simt eliberată de toate aceste griji și dificultăți din teatrul independent în care mă găsesc în România.
Cel mai bun lucru care ți s-a întâmplat de când ești actriță.
Hm, călătoresc mult de când sunt actriță. Nu doar ca actriță, ci ca artist care explorează și zona de performing arts, art research sau dramaturgie. Ca artistă și nu ca turistă, am ajuns în locuri în care nu aș fi visat vreodată și nu pot decât să fiu recunoscătoare meseriei mele. Din Brazilia până în Hong Kong, Filipine, Africa de Sud sau America, arta mea m-a dus în locuri atât de frumoase și m-a pus în contact cu oameni atât de frumoși în diversitatea lor, încât mă simt copleșită și mai împlinită. Fără jobul ăsta, nu mi-aș fi permis niciodată să călătoresc atât de mult și atât de departe.
Cea mai interesantă întâlnire pe care ai avut-o în teatru. De ce aceea?
Păi sunt două și nu pot să fac comparație între ele. Prima e cu colega mea, Zita Modovan, am mai vorbit despre ea, dar e foarte important de spus că ceea ce sunt acum e și datorită ei. Cu ea am inițiat proiectul ăsta, Giuvlipen, prima companie de teatru romă din România și împreună am pornit pe un drum lung și greu în care ne-am fost sprijin una celeilalte. Împreună am îndrăznit să facem totul de la zero și să ne căutăm curajul de a vorbi despre lucruri despre care nu a mai vorbit nimeni în teatru. Bineînțeles că am primit și o grămadă de refuzuri, jigniri sau ură, câteodată chiar de la comunitatea noastră dar, hei, am făcut numai ce am vrut noi, niciun compromis în arta noastră și presupun că nimic altceva nu ne-ar fi hrănit artistic, intelectual sau spiritual mai mult decât munca noastră la Giuvlipen. O a doua întâlnire interesantă ar fi cea cu regizoarea Yael Ronen din Berlin. Lucrul cu ea e o sărbătoare și nu ceva chinuitor sau umilitor, așa cum am învățat în România că e de multe ori relația dintre un regizor și un actor. Ea folosește mult teatrul ca terapie, are metodele ei de lucru foarte biografice, iar ca actor nu poți să rămâi neschimbat după experiența de a lucra cu ea. E ca un healer, știe cum să construiască o echipă de actori puternică și unită care să funcționeze supportive și excelent pe scenă. Eu sunt genul perfecționistă în teatru, dacă simt că am jucat prost într-o seară, sunt afectată zile întregi apoi. De la ea am învățat să mă relaxez și să nu mă mai intereseze validarea mea ca actriță pe scenă, ci să mă bucur că sunt acolo și să știu că eu am controlul asupra publicului. Scena îmi dă încredere în mine și mă face să mă simt puternică chiar și atunci când îmi arăt vulnerabilitățile. Pentru că e decizia mea să le arăt și pentru că știu că noi toți le avem, așa că hai să vorbim despre ele fără rușine.
„Bineînțeles că am primit și o grămadă de refuzuri, jigniri sau ură, câteodată chiar de la comunitatea noastră, dar, hei, am făcut numai ce am vrut noi, niciun compromis în arta noastră și presupun că nimic altceva nu ne-ar fi hrănit artistic, intelectual sau spiritual mai mult decât munca noastră la Giuvlipen.”
Mihaela Drăgan, actriță
Foto: Nino Nihad Pušija, Oana Monica Nae
