de Uniter miercuri, 22 martie 2017
O zi, adică 24 de ore, care încep în zona teatrului Nō şi Bunraku, trec prin opera în stil Beijing şi prin Kathakali, fac popas între Grecia şi Scandinavia, între Eschil şi Ibsen, între Sofocle şi Strindberg, apoi între Anglia şi Italia, între Sarah Kane şi Pirandello, dar şi în Franţa, unde ne aflăm şi unde Parisul este, totuşi, oraşul din lume care primeşte cele mai multe trupe străine. În continuare, cele 24 de ore ale noastre ne poartă din Franţa în Rusia, de la Racine şi Molière la Cehov, apoi traversează Atlanticul pentru a se opri într-un campus studenţesc californian, unde nişte tineri reinventează, poate, teatrul. Căci teatrul renaşte mereu din propria-i cenuşă. Nu e decât convenţie care trebuie abolită fără răgaz. Aşa rămâne el viu. Teatrul are o viaţă bogată, care sfidează spaţiul şi timpul, piesele cele mai contemporane sunt hrănite de veacurile trecute, repertoriile cele mai clasice devin moderne de fiecare dată când sunt puse din nou în scenă.
O Zi Mondială a Teatrului nu este, desigur, o zi în sensul banal al vieţilor noastre cotidiene. Ea face să reînvie un imens spaţiu-timp şi, pentru a evoca spaţiul-timp, aş vrea să fac apel la un dramaturg francez pe cât de genial, pe atât de discret – Jean Tardieu. Îl citez: „Pentru spaţiu, se întreabă care e drumul cel mai lung între un punct şi altul. Pentru timp, se sugerează să măsurăm în zecimi de secundă timpul necesar pentru a pronunţa cuvântul «veşnicie». Pentru spaţiul-timp, se spune: «Fixaţi-vă în minte, înainte de a adormi, două puncte oarecare din spaţiu şi calculaţi timpul necesar, în vis, pentru a ajunge de la unul la celălalt»”. Ceea ce reţin eu de-aici este expresia „în vis”. S-ar zice că Jean Tardieu s-a întâlnit cu Bob Wilson. De asemenea, putem rezuma ziua noastră mondială a teatrului amintindu-ne de Samuel Beckett care, în stilul său expeditiv, o face pe Winnie să spună: „Oh, ce zi frumoasă va fi fost asta!” Reflectând la acest mesaj ce mi s-a făcut onoarea a-mi fi cerut, mi-am amintit de toate aceste vise din toate aceste scene. Aşa că nu vin singură în această sală a UNESCO; mă însoţesc toate personajele pe care le-am interpretat pe scenă, roluri pe care crezi că le-ai părăsit atunci când seria de spectacole s-a încheiat, dar care duc înăuntrul tău o viaţă subterană, gata să ajute sau să distrugă rolurile ce vor veni după ele: Fedra, Araminta, Orlando, Hedda Gabler, Medeea, Marchiza de Merteuil, Blanche Dubois… Şi mă însoţesc, de asemenea, toate personajele pe care le-am îndrăgit şi le-am aplaudat ca spectatoare. Şi, astfel, eu aparţin lumii întregi. Sunt grecoaică, africană, siriancă, veneţiană, rusoaică, braziliancă, iraniancă, romană, japoneză, marsilieză, newyorkeză, filipineză, argentiniancă, norvegiancă, coreeancă, nemţoaică, austriacă, englezoaică, într-adevăr lumea întreagă. Adevărata globalizare asta este.
În 1964, cu ocazia acestei Zile a teatrului, Laurence Olivier anunţa că, după mai mult de un secol de luptă, în Anglia tocmai se crease, în sfârşit, un teatru naţional pe care el îl dorise, de îndată, un teatru internaţional, cel puţin prin repertoriu. Ştia bine că Shakespeare aparţinea, în lume, întregii lumi.
Mi-a făcut multă plăcere să aflu că redactarea primului mesaj al acestor Zile Mondiale ale Teatrului, în 1962, i-a fost încredinţată lui Jean Cocteau, desemnat ca atare pentru că este, nu-i aşa, autorul unui „ocol al lumii în 80 de zile”.
Eu am făcut ocolul lumii într-un mod diferit – în 80 de spectacole sau 80 de filme. Spun „filme” pentru că nu fac nicio deosebire între a juca în teatru şi a juca în film, lucru care surprinde întotdeauna când îl spun, dar e adevărat, aşa este. Nicio deosebire.
Vorbind aici, nu sunt eu însămi, nu sunt o actriţă, sunt doar una dintre atât de numeroasele persoane prin care teatrul continuă să existe. Este oarecum datoria noastră. Şi necesitatea noastră. Cum ai spune: nu noi facem teatrul să existe, mai degrabă noi existăm datorită lui. Teatrul e foarte puternic, el rezistă, supravieţuieşte tuturor obstacolelor, războaielor, cenzurilor, lipsei de bani. E destul să zici „decorul e o scenă goală dintr-o epocă nedeterminată” şi să laşi să intre un actor. Sau o actriţă. Ce va face el? Ce va face ea? Vor spune ceva? Publicul aşteaptă, vrea să afle, publicul fără de care nu există teatru, să nu uităm asta niciodată. O persoană într-o sală este un public. Nu prea multe scaune goale, totuşi! Doar la Ionesco… La final, Bătrâna spune: „Da, da, să murim în plină glorie… să murim pentru a intra în legendă… O s-avem, cel puţin, o stradă cu numele nostru…”
Ziua Mondială a Teatrului există de 55 de ani. În 55 de ani eu sunt a opta femeie căreia i s-a cerut să pronunţe un mesaj, în fine, nu ştiu dacă e potrivit cuvântul „mesaj”. Predecesorii mei (masculinul se impune!) vorbesc despre teatrul imaginaţiei, al libertăţii, al originilor, au evocat multiculturalitatea, frumuseţea, întrebările fără răspuns… În 2013 – nu sunt, aşadar, decât patru ani de-atunci –, Dario Fo spune: „Singura soluţie a crizei constă în speranţa că se va declanşa o mare vânătoare de vrăjitoare împotriva noastră, mai ales împotriva tinerilor care vor să înveţe arta teatrului: astfel va lua naştere o nouă diaspora de comedianţi care, fără îndoială, va scoate din această constrângere nişte beneficii de neimaginat, printr-o reprezentare de tip nou”. Beneficii de neimaginat – iată o formulă frumoasă, demnă de a figura într-un program politic, nu?… Pentru că mă aflu la Paris, cu puţin înaintea unor alegeri prezidenţiale, le sugerez celor care par să aibă chef să ne guverneze să fie atenţi la beneficiile de neimaginat aduse de teatru. Dar fără vânători de vrăjitoare!
Pentru mine, teatrul este celălalt, este dialogul, este absenţa urii. Prietenia între popoare – nu prea ştiu ce vrea să însemne asta, dar cred în comunitate, în prietenia între actori şi spectatori, în unirea tuturor celor pe care-i reuneşte teatrul, cei care îl scriu, cei care îl traduc, cei care îl luminează, îl îmbracă, îl decorează, cei care îl interpretează, cei care îl fac, cei care merg la el. Teatrul ne apără, ne adăposteşte… Chiar cred că ne iubeşte… atât cât îl iubim… Mi-aduc aminte de un bătrân regizor tehnic de modă veche, care, înainte de ridicarea cortinei, în culise, spunea în fiecare seară, cu voce fermă: „Faceţi loc teatrului!” Acesta va fi cuvântul de încheiere. Mulţumesc.
Isabelle Huppert
(traducere în limba română: Alice Georgescu)
Isabelle Anne Madeleine Huppert (născută pe 16 martie 1953) este actriţă franceză care a apărut în peste 100 de filme şi producţii ale televiziunii, încă din 1971. A debutat pe scenele Londrei, cu rolul principal în Maria Stuart (1996), iar la New York, în Psihoză 4 :48 (2005). Revine la New York, în 2009, pentru Quartett de Heiner Müller, iar în 2014, joacă la Sidney Theatre Company în Cameristele de Jean Genet.
14 filme în care a jucat, au intrat în Festivalul de Film Cannes şi a câştigat premiul „Cea mai bună actriţă” de două ori, pentru Violette Noziere (1978) şi La pianiste (2001). Este cea mai nominalizată actriţă la premiile Cesar, având 16 nominalizări. A câştigat premiul Cesar pentru „Cea mai bună actriţă” de două ori, pentru La Ceremonie (1996) şi Elle (2016). Isabelle Huppert este şi actriţa cea mai nominalizată pentru Premiul Molière, cu 7 nominalizări.
