de Uniter vineri, 25 martie 2016
Avem nevoie de teatru?
Îşi pun această întrebare mii de profesionişti din domeniu, dezamăgiţi în speranţele lor, dar şi milioane de oameni, obosiţi de teatru.
De ce avem nevoie de teatru?
Pentru că în anii când scena este nesemnificativă în comparaţie cu pieţele oraşelor şi teritoriile statelor se joacă autentice tragedii din viaţa reală.
Ce este teatrul pentru noi?
Loje şi balcoane aurite, fotolii de catifea, culise murdare, voci forţate sau invers – boxe negre, împroşcate cu noroi şi sânge, în care sunt o mulţime de trupuri goale înfuriate.
Ce ne poate spune teatrul?
Totul!
Teatrul ne poate spune totul!
Şi cum trăiesc zeii în cer, şi cum deţinuţii suferă în grote, şi cum patima te înalţă, şi cum iubirea te omoară, şi cum nu este nevoie de omul bun, şi cum minciuna domină, şi cum oamenii trăiesc în apartamente, iar copiii în tabere pentru refugiaţi, şi cum în pustiu se întorc, şi cum au loc despărţirile de cei dragi.
Teatrul a fost şi va rămâne pentru totdeauna.
Şi în aceşti ultimi cincizeci-şaptezeci de ani avem absolută nevoie de teatru. Pentru că numai teatrul, dintre toate artele, înseamnă: cuvântul din gură-n gură, privirea din ochi în ochi, gestul din mână în mână, de la corp la corp. El nu are nevoie de mijlocitor, între om şi om – partea transparentă a luminii, nu aparţine nici sudului, nici nordului, nici estului şi nici vestului. De felul lui, teatrul este lumina care pătrunde peste cele patru părţi şi instantaneu este recunoscut de orice om, învrăjbit sau prietenos.
Avem nevoie ca teatrul să fie diferit.
Şi dintre toate formele posibile ale teatrului vor fi solicitate, înainte de toate, cele arhaice. Teatrul de forme ritualice nu trebuie combătut cu teatrul popoarelor civilizate. Cultura laică este golită de conţinut, informaţia culturală schimbă entităţile simple între ele, spulberând speranţa întâlnirii cu ele.
Teatrul e deschis. Intrarea e liberă.
Lăsaţi naibii gadgeturile şi computerele – mergeţi la teatru, ocupaţi locurile de la parter, de la balcon, daţi ascultare cuvântului, priviţi pe viu personajele – în faţă aveţi teatrul, nu-l nesocotiţi şi nu-l lăsaţi să treacă neobservat, căci viaţa trece foarte repede.
Orice fel de teatru este necesar.
Şi doar de un teatru nu avem nevoie – teatrul jocurilor politice, teatrul „capcana” politică, teatrul politicienilor, teatrul politicii… Teatrul terorii zilnice – personal şi colectiv, teatrul cadavrelor şi teatrul sângelui în pieţe şi pe străzi, în capitale şi în provincii, între religii şi grupuri de etnici.
Anatoli Vasiliev
(traducere în limba română:Maria Sârbu)
Anatoli Alexandrovici Vasiliev (născut la 4 mai 1942, Rusia) este un renumit regizor de teatru rus şi unul dintre cei mai importanţi regizori de teatru europeni contemporani. Este fondatorul „Şcolii de Artă dramatică” din Moscova. Prima sa stagiune s-a deschis la 24 februarie 1987 cu Şase personaje în căutarea unui autor de Pirandello, spectacol care a avut mare succes în Europa alături de Cerceau pe care Viktor Slavkin l-a scris special pentru trupa lui Vasiliev. Pentru Vasiliev, jocul actorului este un proces fără început şi sfârşit, actorii trăind în teatru şi formând o comunitate pe toată perioada desfăşurării repetiţiilor.
Treptat, Vasiliev şi-a câştigat un nume internaţional, astfel în 1992 montează la Comedia Franceză Mascarada lui Lermontov iar un an mai târziu, la Roma, Aşa este, dacă vi se pare de Luigi Pirandello. În 1997 Plângerile lui Ieremia este prezentat în premieră la Avignon, apoi în Italia şi apoi în Germania. Acest spectacol i-a adus premiul Masca de aur pentru cel mai bun spectacol şi cea mai buna scenografie.
În 2006 se mută în Europa. Lucrează la Paris, Lyon şi Londra. Trei ani mai târziu, este invitat la Teatrul Balshoi pentru a monta Don Giovanni.
Anul acesta a pus în scenă la Comedia Franceză, La Musica Deuxième de Marguerite Duras.
