de Uniter sâmbătă, 27 martie 2010
Dacă împărţim orele zilei, aşa cum cere disciplina vieţii, avem 8 ore pentru somn, 8 ore pentru a lucra la stăpân şi 8 ore pentru noi înşine. Dacă mai adaugi şi timpul petrecut în tren, maşină sau metrou, el mai scade cu puţin. Calculul nu ţine cont de intensitatea unor fapte care pot compensa pierderea de timp. Dragostea, creaţia, bucuriile mărunte ale vieţii pot fi calculate altfel. Ceasul nu răspunde la asemenea solicitări. Numai Einstein poate oferi o explicaţie, şi aceea relativă, la cum reuşeşte omul să atingă sentimentul veşniciei. Mai contribuie aici şi puterea dedublării, efectul unei filosofii care ia în calcul apropierea omului de Dumnezeu şi capacitatea lui de sacrificiu.
Visul mai adaugă timp şi spaimei de a fi doar trecător pe acest pământ. Adunate la un loc, cioburi de oglindă a realităţii, toate aceste elemente ne trimit spre teatru, spre cunoaşterea de sine care garantează supravieţuirea speciei în dispreţul miilor de accidente ale vieţii. Teatrul te pândeşte ca să te închidă între ziduri, unde poţi găsi liniştea de care ai nevoie pentru a gândi liber şi spontan. Unde, dintr-odată, te trezeşti copil gata de a pune mâna fie pe o floare, fie pe un buzdugan. Unde poţi fi sigur că visezi aievea. Că ochii tăi deschişi văd lumea aşa cum este, nu cum vrea să pară, unde, dacă adormi, pierzi şirul de surprize care ţi s-au rezervat. Când vii la Teatru, să-ţi iei în ghiozdan şi gustarea de a doua zi. Ai să uiţi de tine şi-o să-ţi fie foame, chiar la miezul nopţii, când, cu ochii mari deschişi, vei simţi că viaţa are pentru tine un loc rezervat în stal. Tot timpul.
