de Uniter joi, 10 martie 2016
Cu puţin timp înaintea spectacolului pe care UNITER îl organizează în fiecare primăvară, în beneficiul artiştilor vârstnici aflaţi în dificultate, site-ul uniter.ro vă prezintă o serie de interviuri cu actori, regizori, scenografi, oameni din breaslă, pe o temă importantă: modelele (în viaţă şi în carieră).
În teatru, o regăsim pe scena Naţionalului sau, uneori, în spaţii independente, mereu alături de mari actori, mereu în spectacole care nu trec neobservate. Actriţa Medeea Marinescu sprijină şi în acest an Campania „Artiştii pentru Artişti”.
interviu de Alina Vîlcan
Platourile de filmare de la Buftea au fost Disneylandul ei. A studiat muzica la Liceul „George Enescu”, apoi actoria – la clasa profesorului Florin Zamfirescu. Medeea Marinescu nu a avut modele, însă a avut nenumărate întâlniri care au contat. Despre toate acestea şi despre multe altele este vorba în rândurile care urmează. Sunt rânduri pe care mi le-a trimis în câteva seri la rând, răspunzând în scris interviului de faţă, care s-a construit pornind de la ideea: 20 de întrebări pentru Medeea Marinescu. De fiecare dată, târziu în noapte, adunam aceste rânduri laolaltă, fragment cu fragment, pe măsură ce le primeam, le citeam şi mă vedeam mereu surprinsă de naturaleţea acestei actriţe pe care nu am întâlnit-o niciodată, dar îmi pare că am urmărit-o dintotdeauna, ca atâţia alţii, încă din copilăria cu „Maria Mirabela” şi până azi, cu teatrul zilelor noastre.
Medeea nu este un nume obişnuit. Cum se face că vă cheamă Medeea, e o poveste în spatele numelui dumneavoastră?
Povestea numelui meu este legată de teatru. Teatru radiofonic. Pe 26 mai 1974, cu o zi înainte de a mă naşte, tata asculta la radio teatru radiofonic. Se difuza „Medeea”, în regia regretatei Elena Negreanu. Sonoritatea numelui, personalitatea vocii actriţei care o interpreta pe Medeea, l-au făcut pe tata să decidă că, dacă va fi fată, copilul ce urma să se nască, atunci, trebuie să se numească Medeea. Mult mai târziu, jucând pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, într-o cronică de spectacol, Mircea Ghiţulescu spunea că numele acesta, Medeea, mă obliga la un destin special. Probabil a avut dreptate.
Trebuie să fi fost întrebată de nenumărate ori, dar cum vă amintiţi acum, în 2016, de filmul „Maria Mirabela” (regia: Ion Popescu-Gopo), apărut în 1981 şi devenit parte din copilăria noastră, a tuturor?
E adevărat că am vorbit atât de mult despre „Maria Mirabela”, încât stau să mă întreb acum, când au trecut 35 de ani de la apariţia lui, ce aş mai putea spune fără să repet gânduri, impresii sau amintiri. Poate doar că mi-e dor de acel regizor care să reuşească să creeze personaje ce rămân în conştiinţa publicului peste zeci şi zeci de ani.
Aţi fost studentă la clasa profesorului Florin Zamfirescu. Ce conta cel mai mult pentru Medeea Marinescu în facultate? Care rămâne cea mai importantă învăţătură din acei ani?
E important să spun că eu veneam la facultatea de teatru după ce absolvisem Liceul de Muzică „George Enescu”. Acolo personalitatea mea se dezvoltase într-o direcţie mult mai introvertită. Acolo eram eu şi instrumentul meu. Aveam săli de studiu în care petreceam şi câte şase-şapte ore fără să relaţionez cu lumea din afară. Era firesc ca ajunsă în şcoala de teatru, unde să fii extrovertit este o calitate de bază, să fiu speriată, derutată, destabilizată. În plus, chiar dacă păşeam cu „bagajul” Mirabelei şi al filmelor pe care le făcusem şi ale căror afişe tronau pe holurile facultăţii, eram extrem de timidă şi emotivă. Cu asta a trebuit să mă lupt mult timp. Apoi, deşi ştiam cu ce se mănâncă filmul, nu ştiam mai nimic despre teatru. Eram mai obişnuită cu sălile de concerte decât cu sălile de teatru. Am descoperit teatrul treptat, am început să îl iubesc descoperind farmecul căutărilor din repetiţii, al unei altfel de relaţionări decât presupune filmul. Am învăţat multe de la profesorul meu Florin Zamfirescu, unele lucruri nu le pricepeam atunci, le-am înţeles mai târziu, păşind în teatrul profesionist, lovindu-mă de regizori sau parteneri mai puţin pricepuţi, trebuind să iau decizii, încercând să mă salvez câteodată cu instinctul meu. Da, avea dreptate profesorul meu atunci când ne spunea că „opţiunile ne definesc”. Am înţeles mai târziu.
Jucaţi la Teatrul Naţional din 1998. Cum aţi rezuma aceşti ani? În 1998, trecuseră doar doi ani de la absolvirea facultăţii…
Am intrat la Teatrul Naţional, prin concurs, sub directoratul marelui profesor de teatru Ion Cojar. Veneam după ce picasem o serie de concursuri de angajare la alte teatre, după ce încersasem formule de teatru independent (Teatru Unu), după experienţa benefică de a juca o stagiune în sistemul englez, nu oriunde, ci la Bristol Old Vic. N-am fost o studentă răsfăţată, care să se trezească adoptată de un teatru bucureştean. Am trăit o sumă de experienţe care m-au făcut să înţeleg şi să privesc lucid şansa, de multe ori înşelătoare, a angajarii într-un teatru atât de mare cum e Naţionalul. Am înţeles destul de repede că e important să intri „pe uşa din faţă”, aşa cum am înţeles, dar ceva mai târziu, că dacă nu eşti atent şi stăpân pe cariera ta, pe opţiunile pe care le ai de făcut, eşti înghiţit de „malaxorul” care poate fi o instituţie de stat.
Au trecut repede aceşti 18 ani în Naţional. Puteam să fac mai mult, iar în unele cazuri puteam să fac anumite lucruri mai bine. Am adunat în egală masură momente de mare bucurie (şi aici nu mă refer la aplauze sau la satisfacţia unor roluri, ci mai ales la întâlnirea unor oameni, artişti mari, pe care îi admiram în copilăria mea şi cărora le-am devenit mai târziu parteneră de scenă), dar şi nemulţumire şi dezamăgire. N-am să insist însă asupra lor. Întotdeauna un teatru de stat adună multe orgolii, ego-uri şi subiectivitate. Am ştiut că trebuie să fug mereu de confortul „angajatului pe viaţă”, care duce la blazare, ca atunci când teatrul unde sunt angajată nu-mi dădea satisfacţia muncii mele, să caut să fac eu proiecte cu oameni cu care-mi doream să lucrez, să caut sau să-mi provoc şansa de a lucra, de a fi pe scenă. Aşa aş rezuma cei 18 ani petrecuţi până acum pe prima scenă a ţării.
Cum v-aţi descrie apariţia în spectacolul „Magic National”, în care jucaţi acum, la Teatrul Naţional?
Aş invita publicul la „Magic National” în primul rând pentru un muzician de excepţie – Emy Drăgoi şi trupa condusă de el. Şă-i ascultaţi reinterpretând partituri celebre, de la „Ciuleandra” la Piazzola, de la Edith Piaf la Cole Porter. O muzică de mare calitate, un virtuoz al acordeonului. Pentru noi, actorii invitaţi de către regizorul spectacolului, Ion Caramitru, să fim parte din acest proiect, e o ocazie de a ne „dezvălui” şi, de ce nu, de a „exersa” o latură mai puţin ştiută, aceea de muzicieni sau dansatori.
Cum priviţi Campania „Artiştii pentru Artişti”? Ce v-a făcut să vă implicaţi?
În ultimii ani, am luat parte la această campanie, devenită una de notorietate. Cred că răspunsul la întrebarea „De ce?” stă tocmai în titlul acestui spectacol al cărui scop este chiar de a veni în sprijinul acelor artişti care au ieşit de mult din lumina reflectoarelor, dar pe care nu ar trebui să-i uităm. E un gând, un gest de solidaritate faţă de colegii noştri de breaslă.
Dacă ar fi să facem o scurtă trecere în revistă a rolurilor care v-au revenit pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, oprindu-ne numai la trei dintre acestea, de care sunteţi cel mai apropiată, cum ar arăta această selecţie?
E foarte greu să fac o ierarhizare. O voi încerca totuşi gândindu-mă nu la succes sau notorietate, ci mai degrabă la ceea ce au însemnat în „devenirea” mea în încercarea de a le face. Ar fi Irina din „Trei surori”, în regia profesorului de teatru din Sankt Petersburg, Yuri Krasovski. Şi Lidia Petrovna din „Nunta lui Krecinski”, în regia lui Felix Alexa. Sau Josephine din „Egoistul”, regia Radu Beligan. Şi aş adăuga experienţa unui spectacol controversat, însă care mi-a adus bucuria compoziţiei unui rol extrem de special, Katia Ezova din „Istoria comunismului spusă pentru bolnavii mintal”, în regia lui Florin Fătulescu. Îmi iubesc toate rolurile, aşa cum îţi iubeşti copiii. Îmi place s-o joc pe Marlene din „Dineu cu proşti” (regia: Ion Caramitru), chiar dacă nu e un rol mare, aşa cum experienţa unui rol precum Juliette din „Străini în Noapte” (care se joacă pe scena Naţionalului, nefiind producţia Naţionalului, ci una independentă), cu o regie de Radu Beligan, este categoric un pas important în cariera mea teatrală, alături de o vedetă autentică precum este Florin Piersic.
Şi dacă am face acelaşi exerciţiu, dar părăsind teatrul şi referindu-ne la film, aţi putea alege trei roluri despre care să ne spuneţi ce au însemnat pentru dumneavoastră?
Aş începe (în mod previzibil, desigur) cu „Maria Mirabela”, de Ion Popescu-Gopo, filmul care a însemnat începutul meu în această profesie privită atunci ca o joacă, benefica „povară” cu care am pornit la drum. Apoi, „Promisiuni”, în regia Elisabetei Bostan, un rol premiat, momentul meu de conştientizare a acestei profesii, destul de devreme dacă mă gândesc că aveam doar 11 ani, prima mea întâlnire cu Ion Caramitru, Maria Ploae, Mircea Diaconu. Şi categoric Elena din „Je vous trouve très beau”, de Isabelle Mergault, unul dintre cele mai apreciate filme franceze ale ultimilor zece ani, un moment de relansare a carierei mele, întâlnirea cu un mare actor şi regizor de film, Michel Blanc. Dar mi-e drag să vorbesc şi despre Simina din „Domnişoara Christina” (regia: Viorel Sergovici), şi despre întâlnirea mea cu Adi Pintea, cu Irina Petrescu (deşi jucaserăm deja împreună în filmul „Singur de cart”), dar mai ales cu George Constantin. La fel cum mi-e drag să vorbesc despre „Donnant, Donnant” şi întâlnirea cu un mare actor francez, Daniel Auteuil, sau despre filmul domnului Stere Gulea – „Weekend cu mama”.
Sunteţi unul dintre actorii cunoscuţi deopotrivă pentru teatru şi pentru film. Care sunt cele mai mari satisfacţii pe care vi le-a adus teatrul? Dar pe care vi le-a adus filmul?
Mi-au adus satisfacţii şi filmul şi teatrul, dar nu deopotrivă. Am fost poate mai răsfăţată de film decât de teatru. Filmul, categoric, mi-a adus notorietate. Am păşit în lumea teatrului având acest confort, şi nu e puţin lucru. Platoul de filmare este pentru mine locul în care, efectiv, am crescut. Ma simt „acasă” şi, de ce să nu recunosc, am suferit atunci când o lungă perioadă n-am mai fost căutată de oamenii care făceau cinema. Apoi, după experienţa cinema-ului francez, am înţeles că nu e important să faci orice şi că de fapt nu-mi doresc să fac orice şi oricum, că am adunat experienţe care mă fac să privesc un pic mai detaşat şi mai relaxat lucrurile. Şi aşa au ajuns la mine roluri, întâlniri, filme pe care le-am făcut cu mare placere. E adevărat, am continuat să fac tot timpul teatru.
Actorul e asemenea unui sportiv. Dacă nu îţi exersezi zilnic muşchii sufletului şi ai minţii, nu poţi să fii performant.
Asta nu înseamnă, iarăşi, să accepţi orice, oricum. Ci mai degrabă să cauţi să îţi creezi propria pistă, apoi să munceşti asumându-ţi drumul pe care porneşti. Eu am nevoie de amândouă, mă incită amândouă şi, nu în ultimul rând, îmi place să cred că pot să le fac pe amândouă la fel de bine.
Sunteţi o actriţă premiată. Cât contează premiile în lumea artistică de acum?
Eu sunt, de fapt, o actriţă foarte „nepremiată”. Am adunat câteva premii, e adevărat, însă doar în film şi foarte demult. Niciodată în teatru. Dar e interesant că lumea mă percepe drept o actriţă „premiată”. Aşa se relativizează totul. Sigur, premiile au o anumită importanţă, după cum notorietatea nu înseamnă neapărat garanţia valorii profesionale. Dar am văzut mari premianţi de conjunctură, asa cum am văzut şi mari artişti care au primit abia la sfârşitul carierei un premiu „de consolare” pentru întreaga activitate. Premiile, ca şi notorietatea, ne gâdilă orgoliul, însă doar rar pot influenţa cu adevărat o carieră pe termen lung. De aceea cred că acestea trebuie să ne bucure cu măsură atunci când ne sunt acordate şi nu trebuie să ne deprime atunci când ne ocolesc cu încăpăţânare.
Aţi avut modele în cinematografie? Dar în teatru?
Nu am modele. Din fericire, am avut destul de multe întâlniri cu oameni pe care i-am admirat, de la care am învăţat câte ceva, pe care mi-a plăcut să îi studiez atunci când am avut şansa de a lucra cu ei.
Ce sfaturi i-aţi da unui actor debutant?
Oricărui tânăr care porneşte la drum i-aş spune să încerce să facă profesia asta cu plăcere şi bucurie. Dacă se chinuie şi nu sunt fericiţi sau cel puţin bucuroşi cu munca lor, atunci să se apuce de altceva. Şi să îşi asume opţiunile.
Este un sfat pe care l-aţi primit cândva şi care v-a rămas întipărit în minte?
Acum mulţi ani, participam la un mare concert la Sala Palatului, dat în cinstea Majestăţii Sale Regele Mihai. Spectacolul se numea „Muzica şi Steaua Polară – Dan Grigore şi prietenii săi”. Urma să intru pe scenă şi primul moment era unul în care cântam. M-au apucat nişte emoţii cumplite, mai să dau bir cu fugiţii. Johnny Răducanu m-a observat în culise şi m-a întrebat: „Ce ai, măi fată?”. Eu am zis: „Emoţii groaznice. Mi-e frică. Nu ştiu cine m-a pus să cânt în loc să zic o poezie şi, cu asta, basta”. „Ce cânţi?”, m-a întrebat el. „Blue Rondo à la Turk, Dave Brubeck”, zic eu. „Şi un Preludiu de Scriabin.” „Şi-ţi place ce cânţi?” „Sigur că da”, am răspuns eu. „Păi atunci cântă cu plăcere! Asta vrea publicul. Crezi că au venit să-ţi numere greşelile? Vor să le placă ce-ascultă. Odată, a continuat el, m-am încurcat la un pasaj mai tehnic, m-am enervat şi l-am reluat de câteva ori până mi-a ieşit. Şi publicul ştii ce-a făcut? M-a aplaudat! S-a bucurat că mi-a ieşit până la urmă acel pasaj.” Au trecut douăzeci de ani de atunci şi tot timpul, când mi-e teamă, mă gândesc la acea poveste şi mă simt mai bine….
În ce spectacole puteţi fi văzută acum?
Spectacolele pe care le joc acum sunt „Ştrăini în noapte”, cu Florin Piersic, în regia maestrului Radu Beligan, „Dineu cu Proşti”, în regia domnului Ion Caramitru, în postura şi de actor alături de Horaţiu Mălăele, „Magic National” – spectacolul muzical semnat tot de Ion Caramitru, toate la Teatrul Naţional, „Fă-mi loc!” (regia: Radu Beligan), alături de Marius Manole, la Godot Café-Teatru, şi „Doua liniuţe”, în regia Liei Bugnar, la Teatrul Metropolis. Şi repet un nou spectacol la Naţional, cu un text excepţional şi un rol care îmi dă un alt contur, o provocare în cariera mea. Se numeste „Memoria Apei”, în regia lui Erwin Simsenshon.
Cum trăiţi dincolo de film şi de teatru, dincolo de actorie? Cum este o zi liberă pentru Medeea Marinescu?
Încerc să păstrez, deşi câteodată e greu, un echilibru între profesie şi viaţa mea. Am o familie care mă înţelege şi mă susţine, poate şi pentru că soţul meu e cineast, directorul de imagine George Dăscălescu. Avem un fiu de şapte ani, care ne ajută să rămânem cu picioarele pe pământ şi care ne dă în fiecare zi motive de bucurie. Din nebunia şi agitaţia Bucureştiului, fugim cât putem de des la căsuţa familiei de la Buşteni, acolo ne încărcăm bateriile, ne liniştim, ne gândim la proiectele pe care le avem de făcut. Ador să văd filme la cinema şi să le comentez cu George, dar din păcate nu avem întotdeauna timp pentru asta.
Ce scriitori vă plac, ce cărţi v-au influenţat într-un mod deosebit?
Am avut o perioadă în care literatura rusă, ca şi muzica rusă, şi-a pus amprenta asupra mea. I-am adorat pe Dostoievski şi Tolstoi şi, o vreme, în adolescenţă, mă regăseam în „Oblomov”, de Ivan Goncearov, pot să spun că am avut o perioadă oblomovistă…
Acum i-am descoperit pe Murakami şi Makine (iarăşi un rus), dar îmi place nespus şi Márquez, în special „Dragoste în vremea holerei”.
În copilărie aţi studiat pianul. Mai cântaţi azi la pian?
Muzica este pentru mine locul de refugiu, zona în care mă retrag atunci când am nevoie să stau mai mult cu mine. Poate şi de aceea nu mi-am dorit neapărat să fac o carieră din muzică, ci a ţinut mai degrabă de o legătură intimă care m-a ajutat de multe ori când m-am simţit debusolată. Aşa este şi acum, recunosc, nu mai am timp să studiez, dar îmi place să „citesc” câte o partitură sau să cânt, de fapt, să-mi cânt.
Sunteţi o mamă care îşi ţine copilul aproape de teatru?
Nu am făcut lucrul ăsta cu fiul meu. De fapt, abia la şcoală fiul meu a aflat că mama lui e Mirabela (filmul „Maria Mirabela” se vizionează an de an la şcoala franceză, la clasele de preşcolari), că mama lui joacă o piesă cu Florin Piersic sau piese cunoscute în comunitatea franceză. Singurele momente când „a tangentat” cu teatrul au fost reprezentaţiile la „Egoistul” (dar şi „O noapte furtunoasă” şi „Istoria comunismului…”) când, în burta mea fiind, mă tot înghiontea în timp ce jucam una din scene cu Maestrul Beligan. Aşa încât, după un spectacol, i-am şi spus maestrului că fiul meu se va putea lăuda la şcoala că a fost pe scenă alături de Radu Beligan.
Iar în film, a stat alături de mine o perioadă la turnarea producţiei „Donnant, Donnant”. Partea amuzantă este că şi eu şi Daniel Auteuil, celebrul meu partener din film, tocmai deveniserăm părinţi (la diferenţă de vreo lună) şi în pauzele de filmare subiectul principal erau colicii şi dexteritatea schimbării de pamperşi.
Ca sa revin asupra teatrului, Luca, fiul meu, ne-a văzut totuşi pe mine şi peMarius Manole în „Fă-mi loc!”, eu habar n-am avut că e în sală cu tatăl lui până spre sfârşit când, apărând într-un déshabillé destul de sexy, l-am auzit pe Luca exclamând „Wow”… Şi mi-a furat aplauzele! Dealtfel, el are o natură artistică, face cursuri de teatru la şcoală, adoră muzica, rămânând în acelaşi timp un copil normal, fără vreo presiune din partea noastră.
Apropo de copilărie, aţi avut o copilărie obişnuită? Eraţi, totuşi, Mirabela! Cum arăta copilăria dumneavoastră?
Am avut o copilărie fericită. Studiourile de la Buftea au fost Disneylandul copilăriei mele. Eram, sigur, o mică vedetă, însă, cum am mai povestit de atâtea ori, copiii nu cunosc invidia celor mari, nu te atacă pentru că eşti vedetă, ci dimpotrivă, abia aşteaptă să se joace cu tine, să fie în cercul tău de prieteni. Am crescut într-o familie numeroasă, suntem trei fete, cu mulţi veri şi cu mulţi prieteni cu copii. Poate că asta mi-a rămas întipărit în minte şi în suflet, poate că de asta am „visat” să am o casă mare, zgomotoasă şi plină de jucării şi hăinuţe de copii împrăştiate peste tot. O dezordine fericită. Şi am parte de asta din plin acum şi în viitorul apropiat!
O valoare în care credeţi şi de care sunteţi convinsă că niciodată nu vă veţi îndoi.
Onestitatea.
DACĂ VREI SĂ AJUŢI!
MODALITĂŢILE DE PARTICIPARE A DONATORILOR FINANCIARI LA CAMPANIA „ARTIŞTII PENTRU ARTIŞTI” SUNT:
Sponsorizări dedicate Campaniei
Donaţii în contul Campaniei
formularul de 2 % din venitul global
cumpărarea de bilete (donaţii medii sau mici) pentru vizionarea spectacolului de caritate organizat în fiecare an ca punct central al campaniei, în jurul datei de 27 martie.
Contul Campaniei „Artiştii pentru artişti
Fondul de Solidaritate Teatrală
cod IBAN RO40RZBR0000060007801286
deschis la Raiffeisen Bank, Agenţia Piaţa Amzei
Mai multe detalii despre Campania „Artiştii pentru artişti“, aici.
Fotografii: George Dăscălescu
