de Teodora Andreoiu joi, 4 aprilie 2024
MARIN SORESCU. SETEA MUNTELUI DE SARE
IONA, producție Teatrul Dramaturgilor Români din București, direcția de scenă: Victor Ioan Frunză, cu: Lari Giorgescu, Adrian Nour și Lucian Maxim.
MATCA, producție Teatrul Fără Nume din Chișinău, regia și scenografia: Mariana Cămărășan, cu: Antonia Barancea, Galina Lazarenco, Anatol Burlacu, Ion Munteanu, Alexandru Dicusar și Nicoleta Zghibarță.
ÎN FAȚA LUI DUMNEZEU, spectacol lectură cu Claudiu Bleonț, concept de Mariana Cămărășan, după texte de Marin Sorescu care includ „Paracliserul” și texte de Nicolae Steinhardt.
*
Uniți de spiritul solidarității, dorința de reclădire a comunității și nevoia de consolidare a speranței prin munca și arta lor, aceștia au performat într-o zi care marchează, concomitent, Ziua Mondială a Teatrului 2024, Ziua Unirii Basarabiei cu România și 88 de ani de la nașterea lui Marin Sorescu – 27 martie, în Sala Atelier a Teatrului Național din București.
Din punct de vedere al dramaturgiei, este limpede că toți – de la echipa artistică la cea tehnică – s-au lăsat subjugați de frumusețea, poetismul și simplitatea limbajului existențialist al lui Marin Sorescu. Mișcările de scenotehnică (convenționale sau „la vedere”) s-au desfășurat cu o precizie ritmică, dictată de respirația celor din fața reflectoarelor. Cuvintele care au reverberat în sală, uneori subliniate de note sau zgomote muzicale, alteori doar de umbra unui ecou, au răsunat ca un fel de rugăciune străveche ce se devoalează pe sine însăși.
Ca privitor, dacă te-ai lăsat și tu supus acestei atmosfere, ai descoperit, doar prin puterea cuvântului alegorizant, miezul unui univers propriu și mitic al omului ce se zbate între frica acaparatoare și speranță oarbă, între pulsiunile vieții și fiorii morții ce se apropie, așadar între limitele polarizante ale propriei ființe. Existența condensată s-a consumat printr-un om „care să învingă singurătatea și absurdul” – omul vitruvian, abstractizat, multiplicat, pe care-l regăsim atât în Iona, atât de bine reprezentat de Lari Giorgescu (în regia lui Victor-Ioan Frunză), cât și în Irina (Antonia Barancea) din Matca sau în Paracliserul 3.0 (Claudiu Bleonț).
**
Din punctul de vedere al scenografiei, spațiile s-au conturat dintr-un element unificator, lemnul – plutei, al bărcii, al băncii din mijlocul mării, al casei inundate, al grindei de care se agață ultima suflare. Un decor nerealist, făcut din scheletul unui obiect, din structura de rezistență a unui spațiu, care evocă doar esența a ce trebuie să înțelegi cu privirea și, mai degrabă, să vizualizezi cu sufletul.
Schimbările între „acte” fiind minimale, în sensul esteticii generale, nu a specificului vizual, pare că doar protagoniștii se modifică, același om schimbându-și masca de carne, însă povestea a rămas din același univers, dacă nu a fost chiar a unui vecin din aceeași „luntre”. Elementele de recuzită sunt reprezentative pentru mitos-ul românesc, de asemenea doar invocat prin puterea semnului esențializat, nu adus în scenă ca într-o atmosferă de muzeu.
***
În demersul propus de UNITER, cu găzduirea Teatrului Național din București și prezența în sală a unui public de teatru obișnuit cu producții clasice, dar și a unor elevi de liceu aflați la prima întâlnire cu teatrul sorescian, s-a consumat experiența SETEA MUNTELUI DE SARE. Atât de aproape de a fi uniți într-un suflet, conform dorinței coordonatoarei proiectului, însă păstrându-ne individualitatea în simțire, în nivelul de recunoaștere a propriilor patimi și zbuciumări.
