de Florina Tecuceanu miercuri, 4 mai 2016
un interviu de Florina Tecuceanu
Florina Tecuceanu: După atâţia ani pe scenă, cum sunt premiile pentru dumneavoastră?
Marian Râlea: Toţi avem nevoie de o recunoaştere a muncii noastre. Orice nominalizare sau un premiu obţinut reprezintă, pentru actorul din mine, încheierea unei etape de căutări şi realizări. Criteriile pentru care am fost nominalizat de către un juriu de specialitate aparţin, cu siguranţă, subiectivului, dar în fapt, aprecierea şi nominalizarea aparţin întregii echipe de creatori ai spectacolului. Nu vreau să fiu înţeles greşit, dar distribuirea mea, întreaga căutare a adevărului, a fragilităţii cuvintelor, a filozofiei textului, cât şi punerea în scenă îi aparţin vizionarului regizor de teatru Yuri Kordonski, căruia îi mulţumesc.
Decorul şi costumele de o expresivitate marcantă sunt realizate de Nina Brumuşilă, un artist al spaţiului scenic. Luminile scenice de un rafinament aparte pun în valoare un spectacol rafinat şi misterios. Întreg personalul scenic al Teatrului Bulandra, ce vibrează odată cu începerea spectacolului, dar mai ales marea întâlnire cu unul dintre cei mai mari actori ai scenei mondiale, domnul Victor Rebengiuc, m-au ajutat să fiu în ochii juriului de selecţie „cel mai”.Consider că această nominalizare este o recunoaştere a întregii echipe de creatori.
Ce dificultăţi/provocări aţi întâmpinat în construcţia acestui rol?
Tullius nu există în afara lui Publius. Poate cel mai dificil lucru a fost acea armonizare a celor două personaje pe care măiestria lui Yura Kordonsky le-a pus în valoare extraordinar. O altă “dificultate” a fost textul ofertant al lui Joseph Brodsky (laureat al premiului Nobel pentru literatură). Cum să rosteşti pe scenă idei filozofice fără ca ele să pară livreşti? Iată o mare provocare pentru orice actor! Îmi aduc aminte că după ce am citit prima oară piesa, în traducerea exempară a Maşei Dinescu, m-am întâlnit cu Yuri Kordonsky la Sibiu, în timpul FITS, şi l-am întrebat dacă nu vrea să se gândească la alt text teatral, pentru că eu credeam că “Marmură” este de neînţeles şi de nejucat pe scenă.
Nu am ştiut să refuz nici un text şi nici un regizor, dar sentimentul că mă voi „prăbuşi“ în neantul căutărilor mi-a întrerupt starea de „actor realizat”. Aceeaşi nelinişte m-a cuprins şi în timpul muncii la „Plinta…“ şi „Ultima zi a tinereţii“, două spectacole premiate de către UNITER. Şi în cazul acesta, a intervenit gândul şi puterea artistică a maestrului adevărului teatral, care este Yura. Printre vorbe explicative rostite de Yura în Englezo-Ruso-Română, am jucat rolul Tullius. Când ai alături trei instituţii – textul Domnului Brodski, regia Domnului Kordonsky şi magia Domnului Rebengiuc – este mai uşor să faci Teatru.
Sunteţi perceput drept „Magicianul”. Este un semn de recunoaştere a popularităţii, dar este şi o etichetă. V-a deranjat această etichetă vreodată în cariera dvs?
Nu, dimpotrivă, experienţa lucrului cu cei mici mi-a dat libertatea jocului. Personajul Magicianul Poveştilor s-a născut într-o perioadă în care cei mici reveneau la poveştile care le-au fost furate, perioada în care imnurile de slavă deveniseră cântecele copilăriei. Adevărul este că fiecare personaj devine „etichetă“ atunci când este jucat interesant şi ajunge la sufletul spectatorului. În paralel cu cei 10 ani de „stat pe ecran“ jucam foarte mult în teatru. Întâlnirile cu mari regizori (dna. Buzoianu, Silviu Purcărete, Dragoş Galgoţiu, Tompa Gabor, Mihai Măniuţiu şi alţii), cât şi dramaturgia „mare” a teatrului universal (Shakespeare, Moliere, Cehov, Corneille, Caragiale, Mazilu, Goldoni), dar şi rolurile din filme, m-au îndreptăţit să cred că meseria de actor este o meserie Magică, iar eu am şansa să exist în ea pentru că „Eu pot! Eu sunt Magician!”.
Aţi trăit momente magice? Care au fost acelea?
Pentru un actor, cele mai frumoase momente sunt acelea în care eşti aplaudat la scenă deschisă, cum se spune. Când eşti departe de casă şi joci pe scenele lumii, aplauzele şi uralele devin magice. Îmi aduc aminte cum eram aşteptaţi de public în capitala Japoniei, după spectacolele cu „Visul unei nopţi de vară”, regizat de Alexandru Darie. Oamenii care ne văzuseră pe scenă voiau să dea mâna cu noi, să vadă dacă suntem adevăraţi. Este mult de povestit despre magia de a fi actor român. Am avut şansa să văd şi să joc în întreaga lume, ducând magia cuvântului şi talentului românesc pe scenele celor mai importante scene din Europa, America şi Asia.
Conduceţi un teatru independent pentru copii, „Abracadabra”. Vin puştii să înveţe să joace teatru?
Teatrul Naţional Pentru Copii “Abracadabra” s-a născut ca o prelungire şi o necesitate după succesul emisiunii de pe micul ecran. O continuare a jocului. Anul acesta se împlinesc 15 ani de la lansare. Ideea, împrumutată de alţi creatori de teatru pentru cei mici, este o invitaţie la joc în care copiii devin eroii din poveştile propuse. Participarea lor directă pe scenă dă valoare evenimentului. Astfel ei îşi înfrâng temerile şi emoţiile, devenind actorii jocului „de-a teatru”. Dacă înainte de ‘90 copiii erau obligaţi să privească spectacolul, în zilele noastre ei vor să participe. E destul de greu să ţii pasul cu cerinţele vitezei informative actuale, dar teatrul face parte din cultura universală. Formele teatrale s-au dezvoltat, dar nu s-au schimbat esenţial. Nu cred că este o mare diferenţă între copiii Abracadabra şi copiii Facebook, deoarece cu toţii avem nevoie de poveste.
Ce vise aveaţi la 23-24 de ani, ca tânăr actor? S-au împlinit ? Ce vise aveţi acum?
La 23-24 de ani aveam multe exemple ale marilor actori, mulţi plecaţi azi dintre noi. Cel mai important rămâne însă cel al fratelui meu, Andrei Râlea, care devenise actor exact când eu începeam Facultatea de Teatru. Un june prim al teatrului românesc, Andrei mi-a dat încredere că şi eu puteam să urmez aceeaşi frumoasă meserie, mai cu seamă că reuşisem la concursul de admitere spunând aceeaşi poezie. Îmi doream din tot sufletul ca mama noastră să fie mândră de noi şi să ducem talentul pe care îl moştenisem de la ea, în faţa spectatorilor. Ei au fost dragii mei sfătuitori în ale teatrului. Cred că visul meu şi al lor s-a împlinit. Visul meu de viitor este să-mi continui starea mea de graţie pe scenă.
Aveţi un ritual anume înainte de a urca pe scenă?
Cea mai mare obsesie a actorului este să nu uite textul şi să nu-şi încurce colegii. Sigur că am emoţii! Trăim cu toţii într-o stare emoţională, dar actorul îşi dublează emoţiile de fiecare dată când urcă pe scenă. Eu încerc să le stăpânesc şi să le transform în bucuria jocului. Este cea mai importantă stare pe care am „furat-o” din experienţa avută în jocul alături de copii.
Ce anume v-a motivat să daţi la teatru? Care este cea mai frumoasă amintire legată de teatru?
Pe vremuri, la Facultatea de Teatru erau opt locuri pentru băieţi şi şapte locuri pentru fete. Concurenţa era de 135 pe loc. Vă invit să vă imaginaţi ce a însemnat pentru mine să intru al patrulea, dar şi neîmplinirea că nu am intrat primul, cum făcuse cu patru ani înainte fratele meu, Andrei.
Dar legată de copilăria dvs?
Cele mai frumoase amintiri din copilărie sunt cele în care aşteptam Sărbătorile. Fiind născut în Braşov, venirea anotimpurilor era aşteptată de către noi, copiii, cu nerăbdare – prima ninsoare, înflorirea liliacului, bâzâitul cărăbuşilor, verdele Tâmpei, castanele toamnei. Toate acestea anunţau Sărbătorile pe care, cu ce avea mama să ne pună pe masă, le-am petrecut în familie. Îmi amintesc de câte ori deschideam uşa dormitorului să văd dacă bradul de Crăciun fusese adus de către Moşul Crăciunului. Îmi revin şi acum în amintire poveştile pe care, în şoaptă, ni le spunea mama despre calvarul Domnului şi de ce se înroşesc ouălele de Paşti. Sărbători Fericite vă spun vouă, celor care veţi avea răbdarea să citiţi aceste rânduri intervievate!
Dacă ar fi să trăiţi viaţa unui personaj, care ar fi acela?
Ce să vă răspund? Fiind un Magician al poveştilor, mi-ar plăcea să fiu Harry Potter. Sărbători fericite!
