de Florina Tecuceanu luni, 16 mai 2016
Florina Tecuceanu: Vă mai amintiţi care a fost premiul care v-a recompensat munca şi ce aţi simţit atunci când l-aţi primit?
Maria Miu: Cea mai importantă recompensă pe care o poate primi un creator de teatru este bucuria spectatorilor, e premiul cel mai important pe care eu l-am primit până acum. Premiul pentru întreaga activitate este o mare apreciere a senatului UNITER şi profit de această ocazie pentru a le mulţumi tuturor. Mă simt totuşi “debutantă”, pentru că încep lucrul la fiecare nou spectacol cu aceleaşi emoţii pe care le aveam acum mulţi ani. Şi am încă multe, foarte multe de făcut, de spus, de visat, de învătat…
Când avut loc prima interacţiune a dvs. cu lumea teatrului?
În adolescenţă, m-am îndrăgostit de dramaturgie întâi, apoi am avut şansa să văd spectacolul care mi-a schimbat modul de a “citi” teatrul: Furtuna, în regia lui Liviu Ciulei.
Care este firul roşu care vă ghidează când creaţi decorurile sau costumele? Povestea, personajele? Aveţi multe “încercări” până găsiţi decorul care se potriveşte cu viziunea dvs?
Firul roşu este, sau ar trebui să fie, textul şi concepţia regizorului. Discuţiile regizor- scenograf, în situaţiile ideale, ar trebui ca, cel puţin din punct de vedere vizual, să aibă un sens comun şi să ducă în acelaşi loc. Soluţia pe care o oferă scenograful surprinde şi pare, în acelaşi timp, extrem de cunoscută regizorului, atunci când înseamnă finalizarea fie a unor idei comune, fie a “îngurgitării” ideilor celuilalt, spre binele spectacolului. Nu contează cine a avut iniţiativa, ideea, este important să dăruieşti, cu modestie, tot ceea ce poate înnobila spectacolul.
Nu fac “încercări” şi nici nu “găsesc” undeva decorul sau costumele unui spectacol. Caut. Munca mea, la fel ca şi a celorlalţi creatori, e un drum de cunoaştere şi doar Dumnezeu ştie cât este din interior şi cât din exterior, cât este din ceea ce am văzut, am trăit, cât din ceea ce am visat sau intuim. Dar nu fac “încercări”, nu mă aşez în faţa hârtiei în speranţa că mâna mea, treaba ei cum, va concepe decoruri şi costume. Încerc să mă “încarc” mai întâi, să înţeleg, să mă “luminez”, apoi totul e simplu: mâna, hârtia, creionul sunt doar instrumente.
Apelaţi la noile tehnologii/ materiale noi, în munca dvs.?
Evident, ori de câte ori este potrivit un material nou spectacolului meu! Nu fac decoruri de dragul noilor tehnologii, de multe ori însă, lipsa lor (şi nu mă refer la lucruri foarte extravagante) diluează magia unui spectacol. Se poate şi invers. Bugetele teatrului românesc sunt însă prea mici pentru ca noi, scenografii, să putem crea decoruri acordate, din punct de vedere tehnic, lumii în care trăim. Aş vrea să putem inventa propriile noastre materiale, texturi, concepute pentru un spectacol, dar…
De la cine aţi învăţat cel mai mult din punct de vedere profesional?
Nu pot spune că am avut un model, învăţ de la regizori, actori, tehnicieni, prieteni, copii, înţelepţi. Învăţ din experienţe, trăiri, vise, imagini, muzică, stradă, metrou, cărţi. Încerc să învăţ tot timpul, asta e important.
Aveţi preferinţe pentru anumite texturi, materiale, culori, forme?
Nu. Iubesc toate culorile şi cred că pot folosi orice material sau textură, dacă slujesc toate dimensiunile spectacolului, atât fizice, cât şi metafizice.
Dintre spectacolele de teatru şi operă la care aţi semnat scenografia (Evgheni Oneghin, Anatomie Titus – Căderea Romei, Dumnezeu se îmbracă de la second-hand, Voiajul domnului Perrichon, Însemnările unui necunoscut, Cum iubeşte cealaltă jumatate etc), care a fost cel mai provocator?
Sunt, fără îndoială, spectacole de care sunt mai apropiată sufleteşte, din multiple motive. Provocarea este “firul roşu” despre care vorbeam mai devreme, textul şi concepţia regizorală. Provocator este spectacolul, indiferent că am la dipoziţie o scenă uriasă dotată tehnic, sau 20 de metri pătraţi într-o sală obscură.
Cât este imaginaţie şi cât este tehnică în crearea unui decor?
Atât cât este spaţiu real şi metafizic în acelaşi timp. N-am formula poţiunii creaţiei…
Cu siguranţă, profesia are un impact şi în stilul dvs. personal. Care este acest stil care vă defineşte şi care v-ar putea trăda oriunde, inclusiv pe stradă, în mulţime, profesia?
Am trecut discret prin viaţă… Bine că nu am un stil, nu mă “tradează” nimic! Pe stradă nu ştie nimeni ce profesie am. Ar trebui?
Aveţi regizori preferaţi cu care vă place să lucraţi în mod special? Cine sunt?
Sigur “prefer” anumiţi regizori, pe unii îi iubesc chiar pentru harul lor. Mă bucur ori de câte ori viaţa mă pune faţă în faţă cu regizori puternici cu care am un “limbaj”comun, o lume cultural asemănătoare, regizori care ştiu să-mi deschidă mintea şi sufletul. Am fost şi sunt o privilegiată din acest punct de vedere, am lucrat şi lucrez cu regizori foarte valoroşi, alături de care am muncit, creat, sperat, visat.
