de Andrei Crăciun joi, 31 ianuarie 2019
ACTRIȚA RECOMANDĂ:
În ce spectacole joci în această stagiune?
„Fata din Curcubeu”, spectacolul prin care am revenit la teatru după o absenţă destul de lungă. Scris şi regizat de Lia Bugnar. Am jucat mai întâi spectacolul în franceză – îl mai joc şi acum –, dar joc şi în limba română, la Teatrul de Artă Bucureşti. „Peretele”, la teatrul Metropolis, scris şi regizat tot de Lia Bugnar. „O noapte pe dos” de Xavier Durringer, text pe care l-am tradus şi l-am propus Teatrului de Artă, în regia lui Tudor Ţepeneag, unde joc împreună cu George Constantinescu. „Omul cel bun din Seciuan”, în regia lui Andrei Şerban, la Teatrul Bulandra. Aş aminti şi spectacolul in care voi juca în această stagiune, dar a cărui premieră nu a avut loc încă, o adaptare după „Sunset Limited”, în regia lui Daniel Simion, în care joc cu Andreea Bibiri.
Un spectacol pe care îl recomanzi (deși nu joci în el).
„Medea’s Boys”. În regia lui Andrei Măjeri. E cel mai îndrăzneţ şi pe muchie de cuţit spectacol pe care l-am văzut în ultima vreme. Poate fi şocant, dar asumarea şi emoţia cu care se joacă acest spectacol îl face să îşi păstreze echilibrul pe muchia aia tăioasă.
Un actor tânăr din țara noastră, care îți place.
Vlad Brumaru. E foarte tânăr. Din teatru nu ştiu cât de cunoscut e, deşi joacă Hamlet în spectacolul „Hamlet si noi” al Antoanetei Cojocaru. Dar acum joacă într-un serial, „Hackerville”, la HBO. Parcă îl iubeşte camera şi mai mult decât scena. L-am urmărit cu gura căscată şi mi se pare un actor bun, foarte bun, şi ce mă bucură este faptul că, ştiind omul, îmi dau seama ce actor cu adevărat mare poate deveni un om atât de frumos şi generos ca Vlad. E de ţinut minte numele lui. Vlad Brumaru.
O actriță tânără de la noi, care îți place.
Ilinca Manolache. Pentru forţa, delicateţea, dedicarea cu care se urcă pe scenă. Pentru talentul care dă pe dinafară până şi prin degetele mici, pentru omul generos din spatele actorului.
Un regizor tânăr de urmărit, din România.
Matei Lucaci Grunberg. Îmi place tare mult minuţiozitatea cu care şi-a lucrat spectacolele. Şi simt aşa, un soi de nobleţe a omului, a felului în care percepe şi prezintă o situaţie. Nu ştiu cum să spun, e ceva care atrage în felul lui de-a fi şi de-a lucra, în spectacolele lui.
Un motiv pentru care să meargă spectatorii la teatru.
Pentru a deschide nişte supape, pentru a re-crea o senzaţie, o stare, o emoţie. Mergi la teatru căutând empatia. Teatrul e viu şi transmite viu, trezeşte cotloane adormite ale sufletului, alea de care ai nevoie ca să te simţi întreg, să simţi că trăieşti. Trăirea nu cred că vine din afară, vine din noi, e vibraţie, emoţie puternică, oglindire, provocate de elemente din exterior, da, dar provocate de acele elemente care ne ating profund. Şi teatrul e unul dintre ele, poate elementul care încearcă să le cuprindă pe toate celelalte la un loc. Teatrul e magic. Teatrul te face să înţelegi lumea dincolo de cuvinte, căci se adresează direct sufletului.
CELE MAI…
Cel mai bun sfat primit în carieră.
Să ştii ce spui. Întotdeauna să înţelegi ce spui pe scenă. Profesorul meu, Adrian Pintea, ne spunea asta. Pare la mintea cocoşului. Dar nu e. A înţelege şi a şti ce spui pe scenă nu ţine de text, ci de subtext. O propoziţie banală, „E foarte cald afară”, poate căpăta alte sensuri dacă ţie, personaj, îţi place sau nu căldura. Şi asta poate schimba tot sensul. Şi fruntea sus, genunchii tari. Am auzit asta la Doamna Sanda Manu. Mi-a rămas în minte, deşi nu am înţeles pe deplin atunci. Mi-am zdrelit mândria pentru meserie, dar fruntea e tot sus.
Cea mai neobișnuită întâmplare trăită pe scenă.
Bătuta. Dansul ăla popular. Nu că era prevăzut în regia spectacolului, dar m-am trezit bătând pasul pe loc fix ca-n dansul popular când un actor, cu care purtam un dialog în buza scenei, se aşeza mereu în lumină. La început am crezut că-i o întâmplare, m-am dat juma’ de pas mai la dreapta să simt lumina pe faţă, el a făcut la fel. M-am dat un pas mai la stânga, el la fel. Şi am ţinut-o în pasul ăsta legănat, bătut pe loc, până am terminat scena. A fost amuzant. Ah! Şi am căzut o dată în fund pe scenă, la aplauze, am aterizat cu picioarele în sus. Am crezut că intru în pământ de ruşine, dar pentru că sala râdea, colegii mei râdeau, am considerat oportun să mă ridic, să fac, demnă, un pas în faţa tuturor şi să fac o plecăciune ca şi când ar fi fost un act artistic şi voit care îşi merita acum aplauzele. În culise, Emilia Popescu mi-a spus râzând în hohote: „Ai căzut în fund, te măriți!” Şi aşa s-a şi întâmplat.
Cel mai provocator spectacol de până acum pentru tine.
Cel mai provocator spectacol în care joc este „Fata din Curcubeu”. Pentru că sunt singură pe scenă. Pentru că mi-a trebuit timp să învăţ să mă reglez singură, ca tempo, ca ritm. Pentru că am descoperit cu fiecare spectacol lucruri noi, sensuri noi, pentru că fac turnee singură cu spectacolul şi am învăţat să-mi fac singură luminile, să negociez contracte, să mă adaptez fiecărui spaţiu în care joc, să repet în orice condiţii. E spectacolul care m-a crescut şi mă tot creşte.
Cel mai dificil moment din viața ta în teatru.
Când am fost dată afară din Teatrul Bulandra, în momentul în care s-a schimbat conducerea. Eram angajată la Bulandra din 1995, când s-a dat un concurs pentru angajarea de tineri actori, concurs validat de domnul Liviu Ciulei. În urma acestui concurs, am fost angajată, deşi eram încă stundentă. Urma să-mi dau licenţa. Au urmat câţiva ani în care am jucat, am fost distribuită în spectacolele teatrului, iar în momentul în care s-a schimbat conducerea, deşi jucam, nu mi s-a reînnoit contractul de muncă. Am întrebat de ce şi mi s-a răspuns „Pentru că vreau să angajez alţi oameni şi nu am posturi”. Am crezut că mor. N-am murit. S-a schimbat, însă, iar conducerea, doi ani mai târziu, și am dat o altă audiţie, în urma căreia am fost reangajată. Destinul meu e legat de cel al Teatrului Bulandra. Nu mă văd îmbătrânind pe altă scenă.
Cel mai bun lucru care ți s-a întâmplat de când ești actriță.
O pauză în meserie. Pauza din perioada cât am fost plecată din ţară. În anii ăia am călătorit mult, m-am îmbogăţit, eu, omul, m-am descrâncenat. Şi am crescut mult dor de meserie. Acum respir prin teatru. A devenit o prelungire a fiinţei mele. Poate şi înainte era, dar nu era conştientizată. După atâţia ani de perindat prin lume, mă simt însă descrâncenată, ăsta e cuvântul, nu-mi fac meseria cu frustrare, şi asta mă ajută să mă bucur pe deplin.
Cea mai interesantă întâlnire pe care ai avut-o până acum în teatru; de ce aceea?
Cea mai interesantă. Lasă loc de interpretare cuvântul ăsta, interesant. Noi zicem că atunci când un spectator e întrebat cum a fost un spectacol şi el răspunde „interesant” nu e de bine. Cele mai interesante întâlniri, atunci, că nu pot alege. Interesantă în sensul de marcantă este aceea cu Lia Bugnar. Când am jucat prima oară în Franţa, în franceză, am jucat cu Lia Bugnar, când am revenit la teatru, după o lungă absenţă, a fost prin Lia, cu „Fata din Curcubeu”. Ce a scos Lia din mine prin acest personaj, cu acest spectacol, este ceva ce nu ştiam că zace acolo, ce poate altcineva n-ar fi reuşit să scoată, e un mare cadou spectacolul ăsta, la propriu şi la figurat, şi Lia rămâne omul pe care îl admir de foarte aproape şi mă bucur nespus pentru asta. Interesantă în sensul de experienţă, cea cu Ducu Darie. Dacă ar fi să compar, se aseamănă domnului Liviu Ciulei în ştiinţa de a lucra cu actorul. Regizorul Ducu Darie este şi un actor desăvârşit, cred că empatia lui, dacă ar fi măsurabilă, ar da peste cap acele aparatului de măsurat. Perspectiva din care priveşte el lucrurile este atât de diferită şi atât de originală şi atât de spontană, felul ăsta de a întoarce situaţiile, de a scoate umor din piatră seacă, de a căpăta profunzime maximă pe o propoziţie banală, inteligenţa emoţională cu care ştie să stimuleze fiecare actor – toate astea sunt ceva ce depăşeşte fantasticul, îl ador la un mod indescriptibil în cuvinte. Interesantă în sensul de binecuvântare, cea cu domnul Liviu Ciulei. Mi-aş fi dorit să mă fi născut mai devreme, ca să fi lucrat cu dânsul. Cum îmbina Liviu Ciulei sufletul cu logica, umorul şi păsarea faţă de omul actor… Nu am mai întâlnit asemenea împletire de geniu cu iubire desăvârşită.
„Când am jucat prima oară în Franţa, în franceză, am jucat cu Lia Bugnar, când am revenit la teatru, după o lungă absenţă, a fost prin Lia, cu „Fata din Curcubeu”. Ce a scos Lia din mine prin acest personaj, cu acest spectacol, este ceva ce nu ştiam că zace acolo, ce poate altcineva n-ar fi reuşit să scoată, e un mare cadou spectacolul ăsta, la propriu şi la figurat, şi Lia rămâne omul pe care îl admir de foarte aproape şi mă bucur nespus pentru asta.”
Marcela Motoc, actriță
