de Adina Scorţescu joi, 14 mai 2015
Iuliana Vîlsan este un artist vizual „în sensul contemporan al înțelesului” – după cum chiar ea zice – care se exprimă prin pictură, grafică, instalații, decoruri și costume. În 2010 a primit Premiul UNITER pentru cea mai bună scenografie (pentru spectacolul „Herr Paul”, în regia lui Radu Afrim), iar anul acesta este nominalizată la același premiu (pentru „Omul cel bun din Seciuan”, în regia lui Andrei Șerban).
Ce v-a adus premiul UNITER pe care l-ați câștigat acum cinci ani?
Mi-a adus bucurie. „Herr Paul” este un spectacol minuțios lucrat, un lucru bine făcut. Este un proiect la care s-a lucrat cu o energie și o susținere necondiționată, atât a artiștilor cât și a teatrului. Recunoașterea lui și de către cei din interiorul breslei noastre pentru mine a însemnat bucuria că mă aflu într-un joc în care și partenerii mei simt același lucru – un sentiment foarte plăcut. Și, mai mult decât atât – asta n-a fost doar contribuția premiului, dar poate și a lui… -, oamenii cărora le-a plăcut ce am făcut au avut parcă un curaj mai mare să o și afirme.
Am urmărit în timp efectul și mi-a plăcut să văd cum tinerii încearcă să învețe și să ia ca reper lucrul în detaliu la o scenografie, să aibă curaj să evadeze în spații suprarealiste și imaginare articulate corect în întreg, să redescopere disponibilitatea cutiuței magice care o poate reprezenta un paralelipiped închis aparent… „Herr Paul” a fost o lume care a cucerit atât publicul, cât și juriul…
La începutul carierei, ați lucrat timp de șapte ani cu regizorul Mihai Măniuțiu, despre care ați declarat că v-a „format”. În ce constă formarea unui scenograf?
Este parcursul meu, da… consecința alegerilor pe care le-am făcut de când am început căutările pe acest drum. Mihai Măniuțiu, alături de Ștefan Câlția, este cel care m-a format ca artist. Există un timp când deschiderea este maximă și spiritul este burete absorbant; este vârsta formării unui tânăr în meserie. Iar acel moment al vieții este momentul în care cei doi mari artiști mi-au fost profesori oficiali și neoficiali.
Cred că un scenograf ar trebui să aibă o solidă cultură plastică, să cunoască fenomenul care se numește teatrul în toate fațetele lui fizice, mistice, practice, ezoterice, iluzorii și derizorii. Ștefan Câlția, copil fiind, atras de magicul pe care acest proces îl implică, a fugit cu circul; eu, fiindu-i studentă, am lucrat cu Mihai. (râde)
Fiecare cu timpul și momentul lui. Ștefan Câlția este pictor, însă a fost foarte atras de magia teatrului. Nu întâmplător am ales să-i fiu studentă. Revenind la formarea ca scenograf, cred că la bază trebuie să fie căutarea, pasiunea, interesul personal în acest domeniu. Apoi vine știința care implică desen perspectiv, compoziții 3D, schițe, exercițiu cu textul, munca în echipă, practica scenei (cât mai mult), toate dublate de o imaginație ca un fluviu, extrem de versatilă, gata oricând să renunțe la idei personale în favoarea ideilor care ajută întregul. Toate aceste ingrediente sunt extrem de importante în formarea ca scenograf.
Sunteți pictoriță, graficiană, scenografă. Scenografia limitează ideile pictoriței sau, dimpotrivă, îi dă o prezență 3D?
Râd de fiecare dată când cineva poate gândi că o alegere poate limita ceva. O alegere este o alegere și ea nu este întâmplătoare. Undeva erau niște întrebări; când cineva alege un drum este și pentru că, în acel moment, acel drum avea porțile răspunsurilor deschise mai mult decât în altă parte.
Eu sunt un artist vizual în sensul contemporan al înțelesului. Cu întrebări ale lumii în care mă aflu și căutări personale. Am dezvoltat în timp, conform interiorului meu și al formării mele, trei, poate chiar patru forme de comunicare pe care le-am transformat, cu efort, și în meserii. M-a interesat și mă interesează în continuare partea din lingvistică care se ocupă de pragmatica comunicării, prin excelență tăcerea.
Pe John Cage îl consider ca un mentor. Tot procesul de la emițător la receptor este fascinant și ce se întâmplă cu el pe tot acest parcurs este fabulos și vorbește mult de misterul ascuns umanității, al viului prin excelență. Orice act artistic face tăcerile forme, imagini, sunete, gesturi… exprimând într-o formă sau alta problemele voluntare sau involuntare ale interiorului nostru.
Prezența 3D nu este doar în scenografie sau în sculptură, ci este în orice formă pe care mesajul o îmbracă. Eu îmbrac mesajul în pictură, grafică, instalații, decor și costume. Astea sunt instrumentele mele de exprimare, modul în care eu comunic…
Nimic nu limitează nimic… doar întregesc în timp mesajele pe care vreau să le transmit sau pe care universul a ales să le transmită prin mine. Nimic nu mă poate bucura mai mult decât o bună receptare…
Lucrul cu egoul, cu gestionarea infernului interior, cu reziduurile toxice sunt probleme pe care mi le pun, astfel încât – când cineva îmi pune o oglindă în față, să nu o sparg, ci să văd unde mai este de lucru și să caut soluție. Nimic din ce este bine nu este făcut fără mine, nimic din ce este rău nu este făcut fără mine.
Este ușor să ne asumăm binele, este mai greu de asumat răul. Într-un astfel de exercițiu ar trebui să fim permanent. Munca în echipă, în teatru, implică toate aceste exerciții. Drumul autentic este drumul personal al fiecăruia, ales în funcție de căutările, întrebările, fascinațiile, iluziile, visele și emoțiile personale, un drum pe care nu-l aleg alții pentru tine… sau măcar ai convingerea asta; un drum în care crezi, drumul lui Alice, în această lume… Lumea în care trăim este o lume incredibil de fabuloasă, depinde doar de noi să ne așezăm în unghiul din care să vedem sau nu asta.
Trăim într-o lume fantastică, în acest război nevăzut al binelui și răului la care fiecare este părtaș. Lumea lui Alice din Țara Minunilor… este doar o traducere foarte bună a semnelor de lângă noi, în formarea noastră.
Spuneați într-un interviu că autenticitatea este singurul criteriu pe care vă bazați, atunci când alegeți să fiți implicată întrun proiect artistic. Ce înseamnă asta, mai concret?
Fiecare are universul lui interior: căutări, întrebări, emoții… Aceste lucruri, când sunt vii în interiorul meu, încep să atragă lucruri, proiecte, acțiuni care mă implică și care-mi oferă răspunsuri la ceva ce înăuntrul tău există. Când înțeleg acest proces, surprize nu există… și lucrurile vin de la sine. Aleg ceea ce e normal și firesc să se întâmple.
De multe ori, inițial am refuzat un drum, dar am avut bune călăuze, cărora le mulțumesc. „Omul cel bun din Seciuan” este unul dintre acele drumuri.
Ce v-a atras la „Omul cel bun din Seciuan”?
Am privit sincer în interiorul meu și, înainte de a fi foarte atentă la subiect, am refuzat din rațiuni practice. Eram implicată într-un proiect la Teatrul Creangă, „Amintiri din copilărie”. Mă onora invitația lui Andrei Șerban, însă, pentru mine, legătura cu el era mult prea importantă și nu aș fi vrut să fac un lucru la jumătate.
Cu mulți ani în urmă am scris un text, apărut în Dilema, care a pornit de la Oedip, un spectacol de-al lui Andrei, în urmă cu foarte mulți ani. Era un text de revoltă, în care spuneam că, dacă teatrul a devenit neîncăpător, e timpul să iasă în stradă. Îmi doream ca ce se exprimă în sălile mici de teatru să fie mult mai vizibil. Era mult adevăr în teatrul acelor ani. Este un regizor căruia i-am admirat viziunea, m-a hrănit o vreme și prin empatie am învățat mult și de la el.
Eu niciodată nu lucrasem în paralel la un proiect. Îmi place dedicația 100%. Andrei a avut intuiția de a mă convinge să facem acest drum împreună, de a mă învăța încă o lecție necesară în teatru – farmecul infidelității -, iar eu m-am lăsat educată.
Așadar am început lucrul la „Omul cel bun din Seciuan” și am continuat ce începusem, „Amintiri din copilărie”. Cel din urmă a luat două premii, printre care și marele premiu anul trecut la Festivalul Internațional de Teatru pentru Copii „100, 1000, 1 000 000 de povești”. „Omul cel bun din Seciuan” are acum mai multe nominalizări, iar una dintre ele este pentru cea mai bună scenografie.
Inițial m-a atras lecția de teatru pe care am simtit că o voi învăța de la Andrei. Apoi, pornind lucrul, am înțeles că legăturile sunt mult mai profunde cu subiectul. Tata a plecat anul trecut și ce se întâmplă cu acest proiect are foarte mare legătură cu el.
Cum a fost colaborarea cu Andrei Șerban?
A fost o experiență pe care nu o voi uita niciodată. Am avut un fel de conectare altfel. A scos din mine tot ce era mai bun și tot ce era mai rău, m-am confruntat cu limita și, la final, am tras linia convinsă că am mai primit o cheie pentru infinit.
Am avut momente de mare grație, de mare slăbiciune. A fost un turbion de energii în care lucrul cel mai important a fost comunicarea cu Andrei, înțelegerea și respectul reciproc. Am descoperit în omul Andrei sensibilitate și vulnerabilitate extremă. Am empatizat, pentru că tot ce s-a întâmplat în timpul facerii a vorbit mult și despre interiorul meu de la acel moment. Andrei m-a operat pe cord deschis.
E greu de explicat pentru că este foarte greu să transmit aici, acum, starea mea emoțională de atunci și vulnerabilitatea după plecarea lui tata. Dupa prima întâlnire cu Andrei, am știut că este o întâlnire cum rar se întâmplă. De aici și exigența. Autoironia și umorul sunt vindecătoare și apropie inefabil oamenii. Andrei cunoaște teatrul și oamenii într-un mod foarte subtil. Este o lecție deschisă în sine. Începutul lucrului a fost dezarmant. A spus că el nu are nicio idee pentru că cunoaște prea bine textul și asta poate fi o limită. Voia să-i propun lumi, iar eu asta am făcut.
El însă știa foarte bine. A acceptat și respins elegant… s-a aruncat în energia mea acolo unde a simțit că există bogăție. Am început un dans în care ascultarea celuilalt a fost cheia și totul a funcționat. Tot ce am visat eu, cu ce a construit Andrei cu actorii pe scenă a fost un dans al adaptării și un proces continuu de încercare de înțelegere a celuilalt, de corectare și optimizare a unei propuneri. Lucrul a presupus prezența contiuă pe cât posibil la scenă, și nu numai, pe perioada de lucru. A fost o chestiune de conectare cu tot ce era in jur: actori, muzician, toată echipa din teatru, nu doar cu regizorul.
Cert este că zilele de lucru au fost dense după ce am ales lumea pe care ne-am dorit-o a fi reprezentată, iar nopțile erau pline de mesaje ca a doua zi să găsim soluțiile cele mai bune, împreună și separat… (de multe ori, din lipsa timpului de discuții, am venit direct cu soluțiile la scenă…).
Cel mai emoționant moment a fost când, în vară, după repetițiile deschise, Andrei m-a luat în brațe cu ochii în lacrimi și, cu vocea gâtuită de emoție, a spus: „Ceea ce s-a întâmplat între noi doi este foarte rar. Eu rar am trăit în viață asemenea întâlniri în această meserie.” Și a tăcut, pentru că nu a mai putut vorbi.
Am rămas mută, dar acea emoție m-a încărcat, m-a făcut să găsesc soluții în timpul verii, a făcut să dărâm munții în toamnă, când repetițiile au devenit spectacol. Este un mare mulțumesc pentru tot ce am primit.
Care este cel mai frumos lucru pe care l-a spus cineva despre un spectacol la care ați lucrat?
Cel care a exprimat cel mai frumos emoția, după un spectacol la care am lucrat, a fost Jan de Maere: „Iuliana Vîlsan își pune visele în scenă. Contradicția dintre obiectele copilăriei și metaforele vieții adulte se exprimă într-un limbaj încărcat de simbolismul lucrurilor simple, adesea neînsuflețite. Această scenografă ne oferă instrumentele care permit să ne punem în scenă pe noi înșine.”
Până la urmă, ce înseamnă „o scenografie bună”?
O scenografie bună înseamnă un decor și costume care funcționează organic cu întregul. Care îmbracă și ajută să exprime un mesaj la care lucrează o întreagă echipă. Care îi face pe actori să se simtă bine, dă energie și transmite emoție în forme vizibile și invizibile.
Este o alchimie de semne cu care, cu cât ajungi să cunoști mai bine meseria, cu atât ajungi să exprimi mai bine jocul de dincolo și să înțelegi în diferite forme magicul, acea dimensiune de care fiecare dintre noi avem nevoie. Și o absență bine făcută este o scenografie bună.
FOTO sus: Silvia Șerban; FOTO din spectacol : Mihaela Marin.
