de Uniter vineri, 4 martie 2016
Cu puţin timp înaintea spectacolului pe care UNITER îl organizează în fiecare primăvară, în beneficiul artiştilor vârstnici aflaţi în dificultate, site-ul uniter.ro vă prezintă o serie de interviuri cu actori, regizori, scenografi, oameni din breaslă, pe o temă importantă: modelele (în viaţă şi în carieră).
Cândva, Istvan Teglas a fost student la Târgu Mureş, la secţia maghiară a Universităţii de Teatru de acolo. La numai un deceniu distanţă, iată-l în Bucureşti, unde trece drept unul dintre cei mai buni actori tineri ai momentului. Cum a ajuns aici? Care sunt valorile care l-au condus?
un interviu de Alina Vîlcan
În ce spectacole noi poţi fi văzut acum?
La Sala Pictură, a Teatrului Naţional din Bucureşti, joc în spectacolul lui Radu Afrim, Între noi e totul bine, alături de Dorina Chiriac şi de Marius Manole. Tot de curând, am avut şi premiera la Visul unei nopţi de vară, în regia lui Petrică Ionescu. Iar acum pregătim un nou spectacol, la Point, un spaţiu recent deschis de actriţa Cristina Florea, în zona Grădina Icoanei. Acolo, sper sa ieşim în martie cu Hedwig and The Angry Inch , după celebrul musical care se joacă acum şi pe Broadway, cu Michael C. Hall în rolul principal, cel al travestitului.
Ştii în câte spectacole joci acum?
La Teatrul Naţional – sunt cel puţin şapte. La Odeon, sunt două. La Godot Cafe-Teatru, au rămas două. La Metropolis, sunt tot două. Şi o să mai fie spectacolul de la Point. Cam astea sunt spaţiile în care joc.
Revenind la scena Teatrului National, ce parte îţi revine din spectacolul Magic National, parte a campaniei „Artiştii pentru Artişti” din acest an?
Magic National este un spectacol-concert, conceput în jurul lui Emy Drăgoi şi al trupei sale. Noi, actorii invitaţi, avem câte un moment de cântec sau, oricum, ceva legat de muzică. Eu am un moment de coregrafie, realizat împreună cu Lucian Maxim, un artist foarte interesant, care cântă la tobe.
Şi chiar dacă eu am backgroundul full pe partea de mişcare, timpul trece şi descopăr că mi-e cam greu să ţin pasul şi ritmul cu el, fiindcă tobele îţi cer un mare dinamism. Dansez în jur de cinci minute, dar la final am senzaţia că am dansat jumătate de oră. Am cam pierdut din ritm şi pentru că în ultima vreme am jucat numai în spectacole de teatru, care nu mă prea solicită pe partea de mişcare.
Nu prea mai faci teatru-dans…
Nu prea. Şi pentru că unele dintre spectacolele acelea au murit sau nu se mai joacă, iar spectacole noi în zona de mişcare nu mai am de gând să fac deocamdată. Până când o să primesc o ofertă interesantă, cine ştie…
Cum e pentru tine, actor cu origini maghiare, să fii angajat la Teatrul Naţional din Bucureşti?
S-a vorbit mult în ultima vreme despre cum e mai bine – să fii sau să nu fii angajat într-un teatru. Mereu am zis că, de-a lungul anilor, de când am terminat facultatea, mi-am dat demisia de trei ori. Pentru mine, e o dovadă că nu contează dacă sunt sau nu angajat.
Am ales să fiu angajat gândindu-mă că anumiţi regizori buni care o să monteze la Teatrul Naţional, dacă mă văd şi pe mine pe acea listă a teatrului, o să mă ia poate mai uşor în spectacolele lor. Fiindcă uneori e destul de greu să aduci în distribuţie colaboratori. Altfel, viaţa mea e la fel, joc peste tot, în tot felul de proiecte, în spaţii diferite, cu oameni diferiţi. Trebuie numai să fiu atent la programul teatrului, în rest nu ai obligaţii, nu eşti restricţionat în niciun fel. De aceea pentru mine e ca şi înainte. Adică bine.
Altfel, m-am întrebat şi eu, la un moment dat, dacă a mai fost vreun actor de origine maghiară angajat la Teatrul Naţional din Bucureşti. Nu ştiu. Aşa s-a întâmplat. Nu mi-am propus asta. Nu am terminat facultatea la Târgu Mureş ca să ajung la Teatrul Naţional din Bucureşti, dar întâmplător am ajuns în Bucureşti, iar apoi lucrurile m-au împins până aici.
Îţi aminteşti ce modele aveai în adolescenţă din sfera actoriei?
Eu vin dintr-un loc în care nu prea am avut norocul de a întâlni actori, înainte de facultate. Pe atunci, mai mult visam. Modele, probabil am avut, pentru că mereu am modele, numai că se tot schimbă. În general, nu numai în meserie, dacă apare cineva care mi se pare mie că are un discurs interesant sau inspiraţional, atunci persoana respectivă devine cumva un model pentru mine. Din perioada adolescenţei, ţin minte trupa lui László Bocsárdi, de la Sfântu Gheorghe, care tocmai făcea primele spectacole, pentru mine foarte interesante. Le-am văzut şi probabil că m-au influenţat, iar când am intrat la facultate mi-am dat seama că, într-adevăr, ce văzusem eu atunci era bine, aşa cum simţisem. Acele spectacole m-au pus pe drumul cel bun şi mi-au fost un fel de modele de început.
Cum ajunseseşi să vezi aceste spectacole?
Sfântu Gheorghe e aproape de Baraolt (judeţul Covasna), oraşul din care vin eu, şi ori mergeam acolo, ori mai veneau ei cu câte o reprezentaţie. Urmăream ce se întâmplă pe scenele locului, mai ales de când mă decisesem că vreau să dau şi eu la teatru.
Îmi povesteai cândva că atunci când te-ai hotărât să dai la teatru, ai mers la un profesor din Cluj care te-a trimis acasă şi ţi-a zis să revii peste un an. Te-a influenţat negativ?
Cred că am norocul de a fi omul momentului, apropo şi de modelele mele de moment. Aşa e şi cu ce e rău. Dacă ceva mă face să mă simt prost, mă influenţează pe moment, dar apoi îmi trece. Într-adevăr, am fost la un profesor înainte de a da la facultate, pentru că aveam nevoie de o părere. Neavând legături cu lumea teatrului, nu ştiam dacă merită sau nu să dau la actorie, dacă sunt sau nu potrivit. Dar profesorul acela nu m-a ascultat, m-a privit un pic şi mi-a zis: „Mai bine du-te tu acum acasă”.
Nu ştiam mare lucru despre el, doar că a fost un actor la Teatrul Maghiar din Cluj-Napoca, aşadar am trecut destul de repede peste acel moment, însă mi-a provocat nişte gânduri ciudate legat de a merge sau nu mai departe pe drumul ăsta.
Dar ai mers mai departe…
Am mers mai departe, dar nici azi nu înţeleg felul acesta, atât de întâlnit, de abordare al oamenilor mai în vârstă faţă de cei care sunt mici şi cumva neputincioşi, care habar nu au cine sunt şi pe unde să o ia. Pentru mine, a devenit un fel de anti-model.
Probabil ai întâlnit, încă de pe atunci, şi mulţi oameni la polul opus, care ţi-au dat încredere.
Da, am întâlnit. Am avut norocul să merg în tabere de teatru sau în concursuri, iar în jurii erau actori şi regizori. Cu mulţi am lucrat, mulţi mi-au zis în ce direcţie ar trebui să merg, unde să mă caut, şi treptat lucrurile au început să îmi fie mai clare.
A fost şi facultatea o astfel de căutare?
Da, deşi cred că mai degrabă am întâlnit astfel de oameni în afara facultăţii. Pentru mine, facultatea a fost o perioadă foarte ciudată. Nu zic că a fost o perioadă nasoală. Dar eu m-am dus acolo la 18 ani, când habar nu aveam de nimic. Eram foarte deschis şi voiam să învăţ. Ca în viaţă. Probabil perioada mea de maturizare, profesională şi personală, s-a nimerit fix la facultate, când mi se părea că nimeni nu îmi spune nimic, dar toţi îmi cer ceva. Toată lumea voia ceva de la mine. „De ce nu faci aşa?”, mă întrebau. OK, dar ajutaţi-mă să ajung acolo. Pentru că eu nu ştiu. Unii colegi de-ai mei jucaseră deja în teatru sau în filme, eu – nu. Şi nimeni nu mă ajuta. În primii doi ani de facultate, am avut cele mai mici note. A fost îngrozitor. Voiam încontinuu să plec, să mă las de facultate. La fiecare sfârşit de an, înainte de vacanţă, mă gândeam că nu mă mai întorc.
Şi ce te gândeai să faci?
Asta era, mă speriam că nu ştiam ce să fac şi mă tot întorceam toamna şi o luam de la capăt. Dar în anul III m-am gândit: „Staţi un pic, dacă nu mă ajutaţi voi, tot o să reuşesc”. Lucram singur după ore sau seara, acasă. Alteori, veneam mai devreme la facultate şi lucram, până când am făcut un fel de one man show. Trebuia să fac un test. Să joc în faţa publicului care îţi zice imediat dacă eşti prost sau nu. Şi am făcut acest spectacol, Inventar al anotimpurilor, dacă îmi amintesc bine, era un colaj de poezii, pe care l-am jucat la Teatrul Ariel din Târgu Mureş.
Prima mea confirmare, în sensul bun, a venit tot de la un model, de la actriţa Monica Ristea, care a venit la acest spectacol, la această prezentare, şi pe care eu o văzusem într-un spectacol de Radu Afrim şi îmi plăcuse foarte mult. Iar faptul că ea a venit, că i-a plăcut, a însemnat enorm. Mi-am zis: „OK, locul meu e în teatru şi o să fac mai departe cum ştiu eu”.
În anul III jucai în teatrele din Târgu Mureş?
Pe vremea mea, în primii doi ani de facultate nu aveai voie să joci. În anul III, puteai. Ne luau şi la teatru, să facem figuraţie. Odată, pe când mersesem cu clasa să facem figuraţie într-un spectacol de la teatrul Naţional din Târgu Mureş, în ultima clipă s-a îmbolnăvit un actor cu un rol secundar, iar regizorul, care mă văzuse într-un spectacol de examen, m-a luat pe mine în locul lui. A fost o experienţă. În trei zile, a trebuit să pregătesc primul meu rol adevărat într-un teatru. Era un fel de avocat pus pe circ la tribunal. Spectacolul a fost un eşec, nu s-a jucat decât de vreo şapte ori.
Apoi ai plecat…
Da, am plecat. Şi atunci am avut ocazia să mă întâlnesc cu modelele mele, ca să zic aşa. Prima pe care am avut norocul să o întâlnesc, toată lumea ştie, e coregrafa Vava Ştefănescu, care m-a pus pe un drum mult mai potrivit pentru mine în momentul respectiv. Datorită ei am ajuns şi în Bucureşti. Am şi modele care îmi sunt prieteni. Nu au neapărat şaptezeci de ani şi au avut o carieră fabuloasă. Unii sunt tineri, cum e coregrafa Andreea Novac, cu care am lucrat de câteva ori şi cu care am avut câteva căutări şi proiecte importante, decisive. Cred că şi ei i s-a întâmplat la fel. Când lucrezi cu emoţiile tale, când te cauţi şi descoperi lucruri pe care nu te-ai fi gândit că le ai, iar asta se întâmplă alături de alţi oameni, nu ai cum să nu devii bun prieten cu acei oameni.
Plecând din Târgu Mureş, ai trecut prin mai multe oraşe până să ajungi în Bucureşti. Te-ai oprit la Gheorgheni, la Timişoara. Care rămâne cea mai frumoasă amintire dintr-un alt oraş?
Cred că spectacolul Povestiri din oraşul invizibil, pe care l-am creat împreună cu Vava Ştefănescu la Gheorgheni. Era un performance, primul meu spectacol în zona de dans, de mişcare. Am simţit că mă va marca mai departe. S-a întâmplat într-un oraş total neinteresant. Ţin minte că era foarte frig. Şi că după doi sau trei ani ne-au chemat să prezentăm din nou spectacolul acolo şi că ne-am întors într-un oraş neschimbat. Mi s-a părut trist că totul acolo era la fel, dar rămâne un loc unde am trăit ceva care a contat.
Ţi-a fost uşor să te adaptezi în Bucureşti?
În Bucureşti, mi s-au părut deranjante aglomeraţia şi stresul şi mi-a luat mulţi ani să mă obişnuiesc cu ele, dar apoi am învăţat să mă concentrez pe ce am de făcut.
Ce îţi place cel mai mult la lumea teatrului din Bucureşti şi ce îţi displace?
În primul rând, îmi place diversitatea. Poţi să iei parte sau să asişti la foarte multe lucruri diferite. Pentru mine, care am făcut şi dans, diversitatea asta e foarte plăcută. Şi ideea că poţi lucra cu mulţi oameni, nu cu aceeaşi echipă în fiecare zi. Îmi place noul. Ce nu suport? Cred că mai ales agresivitatea de a te impune, de a te arăta, de a nu mai şti ce formă nouă să găseşti. E de înţeles că e nevoie de aşa ceva, dar uneori am senzaţia că se cam întrece măsura.
Dintre toate întâmplările tale de când eşti în Bucureşti, a fost una care ţi-a spus mai mult decât altele că locul tău e aici?
Să ştii că am avut astfel de momente, dar nu când mi se întâmpla ceva important. Pur şi simplu, stăteam la o cafea şi aveam un flash, că e bine, că locul meu e aici. Şi e OK, pentru că am şi multe momente când mă gândesc că locul meu nu e aici, am simţit asta pe oriunde am fost, ceea ce înseamnă că problema e la mine, nu la ceilalţi sau la locul în care mă aflu. Între timp, am început să mă calmez în privinţa asta. Am înţeles că locul meu acum e aici şi încerc să fac să fie bine şi pentru mine, şi pentru cei din jur.
Care ţi se pare că a fost rolul tău cu cel mai mare impact la public?
Din câte am auzit, cred că a fost Enkidu, din Epopeea lui Ghilgamesh, montat de Dragoş Galgoţiu, la Teatrul Odeon. Era primul meu spectacol de teatru, pe o scenă mare, a unui teatru de stat din Bucureşti, şi m-a întipărit aşa în mintea publicului. E plăcut să auzi azi: „Tu ştii că eram în liceu când te-am văzut în Ghilgamesh?”.
Unde te-au dus spectacolele tale în afara graniţelor?
Am jucat la New York, în urmă cu vreo şapte ani, în maghiară, în română şi în engleză, într-un spectacol cu multă mişcare: Page out of order Not a Romanian Cinema, în regia şi coregrafia japonezei Yoshiko Chuma. Am mai fost în China, în perioada Jocurilor Olimpice, cu un spectacol de dans de-al lui Răzvan Mazilu, Urban Kiss. Apoi, în Elveţia, unde am lucrat timp de trei luni la un spectacol în engleză, Travellers (regia-coregrafia: Salome Schneebeli), alături de o tipă din Sri Lanka şi un tip din Israel.
Ai o amintire specială din afara ţării?
Da. Eram la Festivalul de la Avignon, unde timp de o lună am jucat Medeea Material, în regia lui Dragoş Galgoţiu, într-un teatru mic, aflat la parterul unei clădiri care dădea într-o străduţă pietonală, iar spectacolul acela se încheia cu un monolog de-al meu. La final, deschideam geamul şi urlam în franceză, înspre stradă, ultima frază. Iar la ultima reprezentaţie, în faţa geamului era un tip, un rocker care m-a luat şi m-a aruncat în stradă.
Eu am crezut că în nebunia festivalului era un spectator care a vrut să facă şi el un show. Am căzut pe stradă, în pantalonii mei cu bretele şi în picioarele goale, şi am început să alerg în jurul clădirii. Când am dat să sar înapoi pe geam, tipul m-a prins şi urla la mine în franceză că mă omoară. Noroc că cei din teatru, portarul şi maşiniştii, au intervenit şi l-au luat de pe mine, iar eu am sărit înapoi în teatru, respirând greu. Publicul nu ştia dacă momentul e din spectacol sau nu. S-a aflat mai apoi că tipul locuia deasupra şi avea o fetiţă care în fiecare seară se trezea din cauza urletului meu, se speria şi începea să plângă. În ultima seară, tatăl ei a luat atitudine.
De-ar fi să alegi cinci momente importante care te-au adus până aici?
Primul: eram în clasele primare, se făcea un spectacol la Casa de Cultură, eu jucam personajul principal. Era în timpul verii. Într-o zi, am ales să nu mă duc la repetiţii, să mă duc la ştrand. Au venit după mine. Tot nu am vrut să mă duc. A doua zi era premiera. Am mers la premieră ars pe faţă. Am ştiut de atunci că aşa ceva nu o să mai fac niciodată. Am înţeles care e limita dincolo de care nu trec.
Al doilea: când am urcat prima dată pe scenă, în clasa a IX, un pic mai conştient de mine. Cred că atunci s-a pus pentru prima dată problema, de către profesori, să dau la actorie. Am spus o poezie în maghiară, cu care apoi am şi câştigat câteva concursuri. Atunci am înţeles că există o conexiune cu publicul, era prima dată când o simţeam.
Al treilea: la balul bobocilor, în primul an de facultate, unde fiecare dintre noi trebuia să prezinte ceva, era un moment scurt, lucrat rapid, în două zile. Eu aveam un moment coregrafic, cu temă, cu poveste. A avut impact şi asupra publicului, şi asupra mea. Culmea că, până în ziua de azi, am fost periodic pus în situaţia de a face un astfel de moment de improvizaţie. Cel mai recent, în spectacolul Magic National. Şi cred că e important pentru felul meu de a fi pe scenă.
Al patrulea: când, după ce am tot fost plecat din ţară, în America, în China sau în Elveţia, am înţeles că nu vreau să plec şi că locul meu e în România. Cel mai clar mi-a fost în Elveţia. Deşi nu aş fi crezut că o să vreau să rămân în România.
Al cincilea: ţine de mine, omul. În ultimii doi ani mi s-a întâmplat să nu mai vreau să schimb lumea, să nu mai judec pe nimeni, ci să accept oamenii şi situaţiile prin care trec. Nu s-a întâmplat într-o zi anume, dar procesul a început în urmă cu doi ani, când mi-am dat seama că sunt prea nemulţumit de tot, prea încrâncenat. Apropo, atunci am început să fiu şi angajat în Bucureşti, mai întâi la Odeon, apoi la Naţional. De ce să încerc să schimb oamenii, când nici pe mine nu pot să mă schimb? Acum încerc să ascult.
În ce valori crezi?
Nu mai caut adevărul, nici măcar dreptatea. Înainte credeam că adevărul e cel mai important pe lume, că trebuie să te lupţi pentru el. Nu mai cred în adevăr. Nici măcar în dreptate nu mai cred. Cred în generozitate în primul rând, în a te asculta pe tine şi a te accepta şi apoi în a-l asculta şi pe celălalt şi a-l accepta. Cam atât.
DACĂ VREI SĂ AJUŢI!
MODALITĂŢILE DE PARTICIPARE A DONATORILOR FINANCIARI LA CAMPANIA „ARTIŞTII PENTRU ARTIŞTI” SUNT:
Sponsorizări dedicate Campaniei
Donaţii în contul Campaniei
formularul de 2 % din venitul global
cumpărarea de bilete (donaţii medii sau mici) pentru vizionarea spectacolului de caritate organizat în fiecare an ca punct central al campaniei, în jurul datei de 27 martie.
Contul Campaniei „Artiştii pentru artişti
Fondul de Solidaritate Teatrală
cod IBAN RO40RZBR0000060007801286
deschis la Raiffeisen Bank, Agenţia Piaţa Amzei
Mai multe detalii despre Campania „Artiştii pentru artişti“, aici.
Foto: Augustin Bucur
