de Florina Tecuceanu marţi, 21 martie 2017
Spectacolul „Angajare de clovn” are un titlu înșelător. Pentru că deși personajele sunt trei clovni bătrâni, Nicollo, Filippo și Peppino, nu numai despre ei e vorba și nici despre munca lor de-o viață în arena circului. Întregul spectacol este o metaforă despre noi toți, atunci când nimeni nu mai are nevoie de noi.
Tot eșafodajul piesei este despre înfrângere și acceptarea înfrângerii spre finalul vieții. Este un spectacol despre implacabil și derizoriu, despre inutilitate, când nimeni nu te mai vrea, deși tu știi că ai încă foarte mult de oferit! „Angajare…” este o metaforă despre ireversibilitatea și ușurința cu care timpul ne traversează viețile, lăsând în urmă deșertăciunea și iluzia că odată, cândva, am fost cineva. Și totuși, din acest vid existențial, ceva răzbește și se înalță ca un cânt al victoriei: Arta spectacolului. Cei trei clovni bătrâni, Nicollo, Filippo și Peppino, devin mesagerii sublimi care duc mai departe mesajul supraviețuirii Artei, dincolo de efemerul și iluzia vieții lumești.
Citeam în urmă cu câteva săptămâni un articol al cărui titlu sună așa: „47% Of Jobs Disappear in the next 25 Years, According to Oxford University”. Nu vom ști câte meserii or fi dispărut sau vor apărea în următorii 50 de ani, dar tristețea ce derivă din inutilitatea inadecvării la modernitate o vom simți mereu, pentru că tristețea (nu fericirea!) este singurul sentiment valid de-a lungul întregii istorii umane. Chiar și înduioșătorul Charlot (Charlie Chaplin) trăiește această dramă existențială în filmul mut „Timpuri moderne”. Ca și Charlot, clovnii lui Matei Vișniec poartă în ei o tristețe disimulată. Ei se prefac când râd unul de altul. Acum sunt șomeri și se regăsesc în postura de a concura pentru unicul post scos la concurs.
În urmă cu 40 de ani, pe vremea când Matei Vișniec scria „Angajare de clovn”, oamenii nu erau conectați la Internet și nu citeau știri despre cum își vor pierde joburile. Nu erau conectați nici măcar la propriile lor vise, pentru că în spațiul Est-European „plana” ideologia comunistă, care îi obliga să se conecteze la alte realități. În 1986, când a scris piesa, Matei Vișniec avea 30 de ani și câteva volume de versuri publicate.
„În acel moment, am simțit primul simptom de oboseală și, inspirat de Fellini, am scris această poveste realistă, umană, despre trei clovni bătrâni de care nu mai are nimeni nevoie. Mă simțeam, poate, și eu puțin îmbătrânit într-o Românie în care nu se vedea nicio speranță la orizont… Iar clovnii mei erau ultimii gladiatori în viață, dispuși, printr-un ultim sacrificiu, să salveze ceea ce se mai putea salva: arta spectacolului. Această piesă mi-a purtat noroc. După ce am tradus-o în franceză, ea și-a găsit imediat un ecou în Franța și în multe alte țări, a fost unul dintre marile mele succese la Avignon, dar și în Germania, Italia, Statele Unite, Brazilia, Rusia, Turcia, Polonia…”, declară Matei Vișniec.
Într-adevăr, cei trei clovni (interpretați de Petre Ancuța, Florin Călbăjos și Emilian Mârnea) încearcă fiecare să arate ce știe să facă, pentru a demonstra că el este cel mai bun pentru a ocupa postul de clovn. Rezultatul este o demonstrație ludică, un spectacol inclus în Marele Spectacol al lumii care este jocul Vieții și al Morții. Personajele au inocența și spiritul burlesc din filmul „Clovnii” al lui Fellini.
Asistăm, în demonstrația artei lor, la un „trialog” al fluierelor, la câteva numere de pantomimă, la exersatul mersului pe loc, dar și la fuga „pe loc”, așa cum numai clovnii știu să o facă.
Ion Caramitru a gândit spectacolul desfășurat în trei spații diferite. Prima parte are loc pe scena Sălii Studio, partea a doua se desfășoară în timpul pauzei, în foaier, cea de a treia în Sala Studio, însă transformată radical în arenă de circ.
Foarte gustate de public sunt și performanțele artiștilor de circ care evoluează în partea a doua a spectacolului, în foaier, și care oferă momente de iluzionism, echilibristică, jonglerie, dresură de câini, într-un spectacol ambulant.
Partea a treia îi oferă lui Ion Caramitru provocarea de a construi, din ipostaza de regizor, prin lumini, sunet și efecte speciale, magia și feeria circului, altfel decât au făcut-o alți predecesori. Baloane uriașe invadează spațiul arenei. O ploaie simulată cu ajutorul a mii de efemere și multicolore baloane de săpun creează efectul de basm care îl cucerește definitiv pe spectator. Și mai este ceva puțin perceptibil, insinuant, doar în anumite momente: o temă muzicală care revine când și când. Ai zice că este plânsetul unui oboi, o jale îndelung tăinuită, însă se va adeveri, spre final, că este o vioară electrică ce își îneacă durerea precum clovnii plânsul. Pentru că adevărații clovni sunt triști și nu râd niciodată, iar lacrimile lor sunt doar în inimi, nu și pe fețele cu măști de vopsea.
„Angajare de clovn” este un elogiu adus Artei și acestor artiști care râd și plâng în același timp – Clovnii. „Când am citit Angajare de clovn, am simțit imediat că piesa este inspirată dintr-o realitate precisă, legată de artistul de circ, care este poate cel mai neajutorat, din punct de vedere social. Arta sa, cel puțin în rigorile sistemului în care trăim și acum, nu necesită studii universitare sau diplome care, luate în calcul la salarii sau la pensii, să le ofere clovnilor un sprijin material.’’ (Ion Caramitru, declarație în caietul-program).
La finalul spectacolului „Angajare de clovn”, deasupra sălii mai pluteau câteva baloane uriașe și iluzia că timpul ne-a luat pe aripa sa și ne-a întors în trecut, în copilărie, când mergeam la circ și ne minunam. În sală, undeva la mijloc, de unde coordonase toată magia, Ion Caramitru, își primea, în aplauze, meritatele momente de glorie. Era realitate, nu era iluzie. Se pare că numai el știa taina, de vreme ce magia pe care o crease a plutit ca un balon pe deasupra capetelor noastre, de la ieșirea din sală și până acasă, în noapte, târziu.
