de Alina Vîlcan miercuri, 31 august 2016
Ce a însemnat Gala HOP pentru tine și ce amintiri ai de la Costinești, din 2013?
Gala HOP mi-a arătat că sunt înconjurat de oameni frumoși în această meserie. A fost o bucurie să fiu alături de cei de vârsta mea, a fost o bucurie să fiu nebun împreună cu ei. Sunt norocos că am șansa să întâlnesc oameni atât de darnici și sufletiști. Gala HOP am înțeles-o abia la vreo doi ani mai apoi sau poate acum, când scriu… Gala HOP nu e demonstrație, nu ai nimic de arătat. Din moment ce ai ajuns la Costinești, e foarte clar că ești pe drumul cel bun, mai ales că sunt niște oameni în juriu extrem de talentați și dornici de a ajuta. Trebuie doar să te bucuri că esti acolo. Amintiri? Da, eram în mare cu actorul Andrei Cătălin, pe care îl cunoscusem de vreo două ore, și rezistam în picioare valurilor. Și la fiecare val strigam „This is Sparta”! Sunt norocos că am putut fi nebun alături de el și îi mulțumesc.
Mai ții minte cum ți-ai construit momentul, cum a apărut acel colaj de texte după Matei Vişniec, F.M Dostoievski, A.P. Cehov şi William Shakespeare și care a fost cea mai mare provocare pentru tine atunci?
Îmi place foarte mult Dostoievski, de fiecare dată când mă atrăgea o anumită scenă, un anumit monolog, îl scriam în caiet. Cehov și Shakespeare am studiat în facultate. În anul I de master, la examen trebuia să prezentăm un one-man show. La examen m-au oprit după zece minute, la HOP am luat premiu. Provocarea a fost că aceste texte încropite erau o tocană de legume.
Cum a fost să îl întruchipezi pe Dorel Vişan în rolul „Gardianul Dumnezeu” din filmul „Cel mai iubit dintre pământeni”, ce a fost cel mai greu, ce a fost cel mai amuzant, ce a fost cel mai emoționant?
Prima oară am vrut să-l fac pe Popeye. Am vrut să mă provoc cât mai mult. Doar că nu avea miez și, în același timp, vroaim să includ și publicul. Și atunci mi-am adus aminte de „Cel mai iubit dintre pământeni” și de Dorel Vișan. Vibrez la acest actor și a fost simplu să-mi dau seama că mi-am găsit momentul. Cel mai greu a fost să învăț textul, îmi plăcea atât de mult încât mi-am zis că nu îmi trebuie multe repetiții. Pot să zic că a fost cea mai amuzantă parte pe care am trăit-o la HOP și top five momente comice trăite de mine pe o scenă. Cu o seară înainte de probă, majoritatea participanților eram deja prieteni și eram la White Horse. În scena în care îl jucam pe „Gardianul lui Dumnezeu”, interacționam cu publicul, mai exact la un moment dat puneam niște întrebări: „Să se hrănească pe…? Și ulterior, familiile…? Cum vă uitați la mine, mă?!”. I-am rugat pe colegi în seara respectivă să îmi răspundă la întrebările astea când voi avea proba. A doua zi, la probă, marele moment, pun întrebarea. Stare, concentrare, tot ce trebuie: „Să se hranească pe… ?”. Și se aude din public vocea colegilor pe care i-am rugat: „Sine, lor, ca la Dumnezeu!”. Mai întreb o dată „Să se hrănească peeeeee… ?!” – „Sine, lor, ca la Dumnezeu!”
Ce te-a condus spre premiul pentru cel mai bun actor la secțiunea Individual de atunci?
Toate etapele prin care am trecut și toți oamenii pe care i-am întâlnit. În clipele cele mai dificile mă gândesc la momentul în care am rămas repetent (clasa X-a). Dar, dacă nu rămâneam repetent, nu ajungeam să dau la Actorie. În clasa a XII-a, m-am lovit de această vibrație. Dacă nu îi ceream bani fratelui meu (mai mare cu 12 ani), nu mă angajam în clubul rock Nerv din Arad, unde patronul de acolo, Dorel, m-a luat de mână, la propriu, și m-a dus la Școala Populară de Actorie; eu, golanul de atunci, nu m-aș fi dus niciodată de unul singur acolo. Cum a început? Frate-meu: „Vrei bani? Vezi că ți-am găsit un loc de muncă pe post de piccolo într-un club rock”. Mi-am zis că nu voi rezista mai mult de două săptămâni. Am lucrat patru ani.
Cum ai rememora acești trei ani, din 2013 până azi?
The beginning of a beautiful friendship.
Ce le-ai spune tinerilor actori care concurează în acest an la Gala HOP? Ce i-ar ajuta să câștige?
Să fie cât mai darnici. Cel mai important e să se câștige pe ei. Ce poate fi mai frumos decât bucuria de a dărui și de a împărtăși rădăcina binelui tău. Trebuie să fie o bucurie, în primul rând că au această minunată ocazie de întâlnire. Pe cei mai frumoși și mai talentați colegi de seama mea, i-am întâlnit la HOP. E un Ferrari, bucurați-vă împreună de el.
Ești actor al Teatrului „Radu Stanca” din Sibiu. În ce spectacole poți fi văzut în această toamnă și cum e viața de actor la Sibiu?
Mă consider cel mai norocos că sunt la Sibiu, pentru că am avut ocazia să întâlnesc regizori minunați care, în primul rând ca oameni, sunt foarte simpli, e o plăcere să fii în preajma lor. Dar nu uit o secundă că am fost prima oară la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, unde mi s-a dat şansa să joc partituri mari și ofertante. La concursul de la Piatra Neamț, am avut șansa să-l întâlnesc pe domnul Alexandru Dabija, nu știam cum arată pe atunci. Am intrat în sală, m-am uitat la juriu, știam că trebuie să fie și el (în capul meu, era imaginea directorului de la Iași, am făcut eu cândva o asociere), nu l-am văzut și am început să spun monologul ales; pe parcurs, cineva din spate îmi tot răspundea și mă întărâta din ce în ce mai tare. Cine era? Alexandu Dabija.
Spectacole în care joc acum: „Oidip” (regia Silviu Purcărete), „Platoniv” (regia Alexandru Dabija), „Girafe” si „Bizoni” (regia Radu Afrim), „Oameni obișnuiți” (regia Gianina Cărbunariu) ş.a.m.d.
Ai studiat la Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu, Facultatea de Litere şi Arte, departamentul de Artă Teatrală, specializarea Artele spectacolului, secţia Actorie, unde absolveai în 2011. Cum au fost pentru tine anii de studenție, care e avantajul când înveți actorie la Sibiu?
Când m-am decis să dau la Sibiu, nu ştiam diferențele dintre facultăți sau unde era mai avantajos. O prietenă de-a fratelui meu era actriță la Sibiu; mi-a spus că ar trebui să dau la actorie, asta se întâmpla prin clasa a X-a (anul în care am rămas repetent). În a XII-a am sunat-o să văd dacă se dă admitere, m-am urcat în tren și am ajuns la Sibiu. Am avut din nou norocul de a întâlni profesori minunați la care am vibrat de la prima întâlnire. Ana Mujat, Codruța Vasiu, George Ivașcu, Marian Râlea și Nicu Mihoc. Avantajul e că poți să joci din anul doi la domnul Silviu Purcărete. Depinde de șansă. În festival (n.r.: Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu), workshop-uri cu Eugenio Barba sau Yuri Kordonsky. Dar da, trebuie să vibrezi de la admitere, să vrei și, evident, să ai noroc.
Din tot ce ai realizat în teatru, din 2011 până azi, ce ți-a adus cele mai multe satisfacții?
Mai am puțin și nu îi voi mai cere mamei mele bani, cum fac în fiecare lună. Satisfacții, e puțin spus; împliniri, mai degrabă. Să vezi spectacolele lui Eugenio Barba, să ai șansa la o împărtășire de gânduri cu el în persoană timp de vreo cinci minute și să vibrați la aceeaşi stare. Ce poate fi mai frumos ca atunci când iubești viața? Satisfacția cea mai mare este că vibrez la oamenii frumoși, recunosc, sunt cel mai norocos.
Cum vezi generația ta în teatrul românesc și cum vezi generația care vine după voi? Ai actori care îți plac, dintre cei mai tineri decât tine?
Generația mea e cea mai bună, evident! M-am uitat acum două zile la o filmare cu domnul Marin Moraru, doamne cât de bun era! Am, din când în când, gândul acesta cu vârsta, văd un actor foarte bun, văd că are 36 de ani, zic bun: „ Mai am nouă ani să-l ajung, sunt șanse!”. Cei care vin sunt foarte talentați, doar că au nevoie de un lucru simplu, de iubire din partea oamenilor în care își investesc încrederea. Au nevoie de mult sprijin și încredere din partea profesorilor. Răbdarea e un lucru greu, dar poate face miracole. Cu toții avem nevoie de iubire, trebuie să ne iubim și va veni totul de la sine. Iubirea de abia așteaptă să scoată capul din carapace. I U B I R E. Da, am, și e o plăcere și un noroc că pot să-i privesc cu iubire.
„Gala HOP nu e demonstrație, nu ai nimic de arătat. Din moment ce ai ajuns la Costinești, e foarte clar că ești pe drumul cel bun.”
Ioan Paraschiv, actor
