de Alina Vîlcan joi, 21 iulie 2016
Ceasul arăta orele 12.00 când am ajuns la Sala Mică a Teatrului Național. Am găsit ușile sălii deschise, de acolo ieșeau în grupuri gălăgioase zeci de tineri. În mijlocul lor, îi puteai vedea pe unul sau altul dintre membrii juriului de preselecție al Galei HOP din acest an.
Îți sărea în ochi Lia Bugnar – înaltă, purtând o rochie lungă din bumbac gri, îndreptându-se spre ieșire de vorbă cu o tânără actriță. În scurt timp, aproape toți ocupaseră scările din fața acelei ieșiri laterale a teatrului, fumând, povestind și râzând. La o primă vedere, într-un moment – ce-i drept – de pauză, aveai o certă impresie de libertate deplină.
După un sfert de oră își reiau locurile în sală și nu multe scaune rămân neocupate. În primele rânduri – juriul aștepta răbdător reluarea prezentărilor. În ținute lejere, de vară, actrița și coregrafa Andrea Gavriliu și regizorul Bobi Pricop urmăreau show-ul concurenților din primul rând. Pe rândul următor, veneau dramaturgul Lia Bugnar și actorul Mihai Constantin. Din al treilea rând, cu o atitudine la fel de relaxată, privea Ada Milea, așteptând poate să audă pe scenă și unele voci cântând.
Tot printre aceste prime rânduri îl puteai vedea în scurtele pauze trecând sau oprindu-se să mai schimbe o vorbă cu cineva pe directorul artistic al Galei – actorul și profesorul Miklós Bács. Și astfel impresia de libertate continua și în sală, întreținută pentru tine, spectatorul de ocazie, și de faptul că mulți dintre actorii tineri urcau pe scenă desculți. Fără mare efort de imaginație, te-ai fi putut crede deja la adevărata Gală, în plin litoral – la Costinești.
Să înceapă ne-bunia!
Când luminile s-au stins, a urcat pe scenă o fată cu păr lung, îmbrăcată-n negru. Numele ei este Alina Rotaru, a absolvit UNATC în 2012, iar momentul prezentat – „De vorbă cu tine” – este bazat pe „A douăsprezecea noapte”, de Shakespeare. Aici trebuie reamintit că tema Galei HOP 2016 este „NE-BUN PENTRU ACEASTĂ LUME”, pornind de la textele marelui Shakespeare, de la moartea căruia se împlinesc patru secole.
Și dintr-un difuzor a început să se audă muzică și un vuiet și cioburi care se sparg, fata se uita în stânga și-n dreapta ca și când ar fi pândit sau ar fi așteptat. Și, dintr-odată, întreabă: „Cine este faimoasa stăpână a casei?”. E desculță și are părul ondulat, printr-o piruetă lentă trece de la un rol la altul, iar fața ei schimbă rapid felurite zâmbete și grimase; oamenii râd, e semn bun. La final, de la mijlocul sălii, parcă tot poți auzi cum juriul îi spune: „Bravo”.
Juriul vorbește suficient de încet încât publicul să nu audă, iar fiecare concurent, atunci când își încheie momentul pe scenă, coboară și se așază în fața acestui juriu, ascultând sau răspunzând întrebărilor. Îți pare rău că nu poți auzi, dar cu greu ai mai găsi un loc liber în față.
Actrița Alina Petrică intră în scenă într-o rochie roz, de epocă; cântă un cântec de leagăn și cântecul acesta sună ca o doină. Când se oprește din cântat, declară moartea Julietei. Absolventă a UNATC-ului în 2012, ea aduce laolaltă „Romeo şi Julieta” și „Sonetul 66” în această „Sonată după Shakespeare”. „Mi-e scârbă, mi-e lehamite”, zice tânăra cu păr blond împletit într-o coadă lungă, iar rochia ei roz, cu mâneci bufante la umeri, strălucește în lumina reflectoarelor.
Pare o Julietă care-și iese din minți, vorbește cu Tybalt, cu Romeo, dar Julieta a murit, iar ea se întinde pe scenă, desculță, într-un dans în care își scoate rochia roz, de epocă; în tricou și colanți negri franjurați, ia microfonul, aplaudă și strigă: „Moarte, teroare, victorie, sânge!”. O parte din public intră în joc bătând din palme. În jocul ei, s-ar părea că există și suficientă nebunie, și suficient Shakespeare.
Și în timp ce juriul încă analiza „Sonata…”, pe scenă a fost adus un fotoliu din piele, pe care în scurt timp s-a așezat un bărbat cerând muzică. Când se ridică, începe să danseze, însă nu e desculț, poartă pantofi grena, lăcuiți, costum și cămașă neagră, ba chiar și cravată, uneori plânge în fotoliu, altădată strigă: „Destul!”. Primește un SMS pe telefonul mobil, e de la Olivia, și Olivia e chiar iubita după care acest Orsino suferea în fotoliu, o sună, dar sfârșește tranșând problema cu pajul Cesario și abia atunci publicul râde. Andrei Radu (UNATC, promoția 2015) a prezentat „În căutarea muzicii”, după „A douăsprezecea noapte”. La final, juriul avea să-i spună și lui: „Bravo!”.
Un scaun în mijlocul scenei. O voce: „Suflați, suflați!”. Un cerșetor cu fes și pantaloni de trening gri caută într-un sac de gunoi din care scoate o coroană de rege de hârtie strigând: „Un cal, un cal, dau regatul meu pentru un cal!” Își spune monologul ținând în mână un băț strâmb – „sceptrul ăsta greu”, explică. Regele-cerșetor cu tricou alb pe sub o haină ruptă își plimbă pe scenă coroana, trăgând-o cu sceptrul. „Ce soartă grea! (…) De câte bucurii trebuie să se lipsească un rege.”
Dintr-o sacoșă veche scoate câteva cărți. Citește. „Tot ce depășește măsura se îndepărtează de scopul teatrului” și alte sfaturi. „Fie că sunt rege, trădarea mă face să-mi doresc să fiu un cerșetor. (…) Iar cerșetorul: tot mai bine rege.” Și regele își dă jos căciula în timp ce rostește ceva despre lepădarea podoabelor regești. Și plimbă prin fața publicului un desen cu un rege, pe care îl rupe-n bucăți, apoi își ia sacoșa și sacul de gunoi și pleacă. Își uită pe scenă coroana.
Bogdan Bran a absolvit Actoria la Universitatea „Spiru Haret”, în 2013. El a prezentat „Coroana”, pentru care a îmbinat, numai el știe cum, „Regele Lear”, „Richard al II-lea”, „Henric al IV-lea”, „Henric al V-lea”, „Henric al VI-lea” și „Hamlet”. Iată tot ce am putut auzi din ce i-a spus juriul: „Am avut senzația că e ca un copil mic care se joacă singur în camera lui și numai el înțelege ce spune” (Andrea Gavriliu).
Shakespeare se actualizează
Când a intrat în scenă, tânărul care ținea în mână o sticlă de vin și o găleată metalică în care se afla un buchet de flori, mi s-a părut că aud: „Eu sug melancolia.” Apoi acel bufon a povestit despre întâlnirea cu un nebun care a scos din buzunar un ceas și a zis că e zece. „Și așa, din ceas în ceas ne pârguim și apoi din oră-n oră putrezim”, cânta cu vocea unui popă de țară. Avea, în felul lui, haz, cum stătea acolo așezat pe scenă, cu vinul lui, cu florile, cu găleata din metal din care va scoate un teanc de cărți pe care le aliniază frumos în jur. Și cântă acompaniindu-se cu un creion cu care lovește ușor în sticla de vin. Apoi întoarce găleata goală din metal și se așază pe ea.
Îl strigă pe Claudio, despre care aflăm că pe vremuri era în stare să meargă zece poște pe jos ca să vadă în fața lui o armură. Și face o mică rugăciune soarelui. Și întreabă din senin: „Cât credeți că o să mai fie până la cutremur?”. Și parcă numai într-un final ajunge la ceea ce dă titlul monologului său – „Șapte”: „Mai multe roluri joacă omu-n viață, iar actele sunt cele șapte vârste”. Oamenii râd când actorul ajunge la bâtrânul celei de-a șasea vârste, căci el le exemplifică pe fiecare, până la ultima – „iar la vârsta a șaptea e prunc din nou, nimic nu ține minte, dinți nu are, n-are ochi, nici gust, nimic, nimic, nimic…” Și rostind acestea părăsește scena lăsând acolo găleata de metal, cărțile, vinul și florile.
Aleargă în fața juriului. „Despre ce e? Acest monolog despre ce e?”, mi se pare că o aud întrebând pe Lia Bugnar. Ah, e despre multe, căci „Șaptele” lui Cristian Constantinescu (București / Spiru Haret, promoția 2013) are la bază toate acestea: „Cum vă place”, „Hamlet”, „Romeo şi Julieta”, „A douăsprezecea noapte”, „Mult zgomot pentru nimic” şi „Henry al V-lea”.
„Ce să faci, n-ai ce să faci”, zice Vlad Benescu. A terminat UNATC în 2014, iar acum prezintă „A douăsprezecea poveste a visului unei nopţi de iarnă – capriciu numărul 1”, după „A douăsprezecea noapte”, „Visul unei nopţi de vară” şi „Poveste de iarnă”. Tipul cu păr cârlionțat se scarpină pe obraz tot rostind că trebuie să meargă la bărbier. A întins un prosop albastru pe scenă și stă pe el. Și repetă întruna: „Ce să faci, n-ai ce să faci”. Poartă zdrențe, rucsac și o plasă din plastic din care scoate niște cărți. Cântă folk: „Și de când m-a ars năpasta / Și mi-am luat și eu nevasta / Plouă-ntruna pe pământ”. Cântă pentru inimile de piatră ale fetelor, cântă într-un tricou larg și alb, cântă cu pantalonii suflecați și o șosetă cu dungi alb-albastre.
Și cântă mult: „Două femei iubesc un bărbat”. „Hai c-o știți p-asta, toate femeile o știu p-asta”, zice. Din bagajele lui, scoate diverse, de la panglici la bucăți de pâine – sufletul bunicii, din care mușcă în timp ce firimiturile se-mprăștie pe scenă. „Aș mânca niște fân”, mai zice, și în tot timpul ăsta îl strigă pe Măzăriche, să-l ajute să scrie o baladă. Desfășoară un ghem roșu și unul alb în ațele cărora se înfășoară.
Apoi se încalță cu ambele șosete, își pune tenișii și se prezintă în fața juriului, lăsându-și pe scenă catrafusele. Dar deși publicul a râs, juriul nu se știe dacă a fost convins. Actorul este întrebat cât și-a pregătit momentul. A repetat zece-unsprezece zile, câte patru-cinci ore pe zi. „Suficient timp să îl faci mult mai curat”, i se spune. Nu a încercat asta. „Deranjul ăsta e ceva din mine”, explică. „Te repeți tu pe tine”, conchide juriul.
Ana Maria Ivan pășește pe scenă cântând la chitară. „No one believes me”. E tot desculță și tot de vară – într-o rochie până aproape de genunchi, albă cu imprimeuri multicolore. „Eu sunt un sonet”, anunță când se oprește din cântat. „Eu sunt sonetul lu‘ mama și-al lu‘ tata.” Prezintă apoi un „scurt moment muzical” din 1993. De data asta, e un cântec în limba română. Urmează scurte definiții ale nebuniei în anul 2016. Și ale frumuseții. Dar mai ales ale nebuniei. Este amintit chiar și Pokemon. Se încheie cu același cântec: „No one believes me”…
Ana Maria Ivan a prezentat „Sonetul lui 22”, pentru care înțelegi apoi, ascultând discuția pe care o are cu juriul despre cum și-a pregătit momentul, că a căutat neobosită prin sonetele shakespeariene. A absolvit UNATC anul trecut. Despre ce a prezentat azi, o auzi în fața juriului: „E un mic embrion, dar trebuie să se facă mare până la toamnă. (…) Am făcut o cârjă. (Râsete în sală.) Dar mă bucur foarte mult să vă văd, să vă cunosc… Doamne, mă simt ca la Românii au talent! (Din nou, râsete în sală.) Totul s-a încheiat, de data asta, cu aplauze. Iar aplauzele, azi, nu au fost ceva obișnuit în Sala Mică a Naționalului, de unde însă nu au lipsit nici Shakespeare (chiar dacă, uneori, mai greu de recunoscut), nici nebunia lumii noastre, căci au fost acolo și Pokemonii, și acel „Ce să faci, n-ai ce să faci”…
Însemnările de astăzi se opresc aici. Dar mâine e o nouă zi de preselecții pentru Gala HOP, așadar o nouă zi de spectacol. Un spectacol cât se poate de ne-bun.
Foto: Vlad Catană
