de Uniter luni, 23 ianuarie 2023
V-am recunoscut și v-am văzut în mai multe colțuri ale lumii…V-am văzut de nenumărate ori în Sibiu, v-am întâlnit în Tokyo, v-am regăsit în Ljubljana, v-am mai văzut o dată în Budapesta, erați la un moment dat în Piatra Neamț…aaa, știu, v-am văzut și într-un magazin cu icoane și obiecte vechi în București.
Nu știu dacă am avut vedenii sau nu, dar întotdeauna am avut impresia că din dumneavoastră se desprind foi de hârtie ca dintr-un caiet notes care are un cotor cu arc… Filele de hârtie ieșeau ca niște prelungiri ale gândurilor și se confundau uneori cu firele de păr de pe cap sau din barbă, ba chiar, uneori, erau cărți care cădeau din umeri și se roteau în aer ca niște evantaie…Unele erau greu de prins pentru că eu nu reușisem să citesc altele înaintea lor…
Erau cărți cu gânduri, cu păreri, altele cu definiții despre arta noastră și a artiștilor „descoperitori” în jurul nostru. Ele pluteau în aer și erau legate nevăzut în jurul dumneavoastră, erau ca niște prieteni care vă însoțeau. Sau poate m-am înșelat, era de fapt o cortină-mantie.
Să fi avut această impresie din cauza mersului legănat sau din simplul fapt că țineți mereu mâinile la spate și atunci, în momentele acelea, mâinile sunt prelungirile gândurilor, dar nu mai eliberează gânduri, ele închid energia… ? Însă ele, gândurile, doresc libertate și-și găsesc diferite căi și forme să iasă din corp, fie sub formă de notițe, fie în dimensiunea unor volume, iar în conferințe, în forma unor enunțuri neașteptate…
Altă dată, mâinile sunt în prelungirea privirii și a gândurilor. Oricât de friguroase sau calde erau diminețile la cafea împreună și oricât de banală era discuția cu mine, carnețelele răsăreau din buzunarele largi ale paltonului sau ale sacoului. Ba chiar uneori răsăreau de la piept și erau deschise uneori rapid, alteori mai încet, dar extrem de exact, ca într-un ralanti, asemeni mișcărilor din artele marțiale.
Carnețelele erau deschise rapid pentru a opri timpul, atât cât i-ar trebui mâinii să elibereze un gând rebel sau să descrie o imagine. Uneori, un singur gând avea privilegiul să se lăfăie pe o pagină întreagă… o vreme, până ce toate gândurile urmau a fi scrise.
Dar și mai frumoase sunt gândurile și poveștile nescrise încă, despre spectacole și creatorii lor anume, poveștile mărturisite… Alături de dumneavoastră, „am văzut” spectacole pe care „nu le-am văzut” și acest lucru mă face să mă gândesc la importanța memoriei obiective, fie și subiectivă, dar mai ales, cea afectivă, adică cea legată de întâlnirile cu marii „Creatori de Teatru”. Îmi este greu să cred că Teatrul poate să continue fără maeștrii și, implicit, fără memorie… Dumneavoastră, Domnule George Banu ați fost și veți rămâne „O Memorie Contemporană a Teatrului“.
Dragoș Buhagiar, scenograf, președinte UNITER
