de Uniter vineri, 23 noiembrie 2018
Actor, regizor, profesor, director de teatru – Anton Tauf a fost o personalitate complexă, lucru recunoscut și prin acordarea Premiului pentru Întreaga Activitate. În cadru Galei Premiilor UNITER 2018.
Plin de neastâmpăr în tinereţe, impunător şi frământat la maturitate, artistul a rămas acelaşi interpret laborios şi pasionat, care fascina publicul. Împătimit iubitor al poeziei şi recitator fabulos, atunci când dăruia din creaţia lui Nichita Stănescu, părea că reînsufleţea făptura poetului plecat prea timpuriu.
A lucrat cu mari regizori ai vremii, începând cu Vlad Mugur, care l-a adus în orașul de pe Someș, imediat după absolvirea facultății și în al cărui Hamlet testamentar a făcut un formidabil Polonius. Colaborările lui au continuat cu György Harag, Aureliu Manea, Mircea Marin, Alexa Visarion, Alexandru Tatos, Alexandru Dabija, Mona Chirilă, Anca Bradu, Tudor Lucanu. Dar cea mai îndelungată și de succes colaborare a fost cea împreună cu regizorul Mihai Măniuțiu sub direcția căruia au luat naștere roluri memorabile: Macbeth din Macbeth de Shakespeare, Segismundo din Viața e vis de Calderón de la Barca, El din Cerul înstelat deasupra noastră de Ecaterina Oproiu, Chirică din Omul cu mârțoaga de George Ciprian, Petruchio din Îmblânzirea scorpiei de Shakespeare, Domnul Jourdain din Burghezul gentilom de Molière, Profesorul din Lecția de Eugène Ionesco, Popa din Tulburarea apelor de Lucian Blaga.
Criticul Mircea Ghițulescu remarca: „Toni este mereu tentat să descopere şi să ne descopere ceva nou. Capacitatea lui de a ne surprinde vine din nonconformismul lui. Anton Tauf e un neconformist în sensul cel mai bun al cuvântului. Adică: fuga de rutină, de lipsă de perspectivă, dorinţa de a descoperi o altă înţelegere a lucrurilor, de a lumina o altă faţetă a lor. În fond de a descoperi mereu viaţa şi de a trăi. Acest neastâmpăr al înţelegerii înseamnă de fapt nevoia de luciditate. Luciditate, afişarea fără reţinere a personajului, dar ascunzând mereu o surpriză, un efort de demnitate, dragoste, disperare, bucurie, puterea de a ne dărui încă şi încă ceva, altceva, o compasiune, o glumă, cu cuvinte şi fără ele, dincolo de ele, învingând reticenţe, obstacole. Acesta e Toni. Ne emoţionează şi ne obligă. Ne obligă să nu-i iertăm trecerile prin spaţiul nelimitat al scenei, să-i răspundem, să nu fim indiferenţi. Anton Tauf este unul din puţinii actori care nu ne lasă indiferenţi. Dincolo de spectacol continuăm să dialogăm cu personajul pentru că de fiecare dată actorul ne propune o ipostază convingătoare de viaţă. Un actor este o picătură de umanitate”.
Într-un interviu pe care îl dădea în anul 2014 în Revista Teatrul Azi, Anton Tauf spunea „Actori sînt mulţi, artişti mult mai puţini. (…) În primul rând nu are cum să iasă şi nu iese nimeni cu bine din meseria asta. Nu ai scăpare. Sunt absolut convins că actoria nu este o vocaţie, ci o damnaţie. Adică, te împingi singur, te împinge cineva şi te trezeşti actor şi de acolo începe un gest continuu, fără putinţă de scăpare, de suicid. Poate că sună pompos şi teribil, dar, dacă am fi sinceri până la capăt, noi, actorii, ne cam sinucidem. Nu la modul cunoscut, dar ca o boală lentă care te macină încetul cu încetul, mai degrabă decât pe alţi oameni”.
Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Foto: Simion Buia
