de Andrei Crăciun miercuri, 8 martie 2017
Astăzi ne răspunde Ilinca Manolache, premiată de UNITER anul trecut, când a fost socotită cea mai bună actriță în rol secundar (pentru „Anul dispărut. 1989”).
ACTRIȚA RECOMANDĂ…
Ilinca, în ce spectacole joci în această stagiune, unde și de ce să le vedem?
Ultimul spectacol la care am lucrat și pe care îl recomand este „ARTISTS TALK” de Gianina Cărbunariu, la ARCUB; spectacol produs de ARCUB, coprodus de asociația Piese Refractare, cu sprijinul Institutului Goethe, al Ambasadei Franței și al Institutului Francez din București. Îl recomand pentru că este un spectacol deștept, cu actori foarte buni (Gabriel Răuță, Alexandru Potocean, Ruxandra Maniu și Bogdan Zamfir), cu o regie impecabilă, care ne pune oglinda în față. Atât nouă, artiștilor, atât de pricepuți în a bate câmpii cu grație, dar și celor care stau de partea cealaltă și aplaudă în virtutea inerției. Cred că e un spectacol care ar trebui să se joace într-un muzeu de artă contemporană. Muzica spectacolului este genială și e semnată de Bobo Burlăcianu, decorul este făcut de Dorothee Curio, iar proiecțiile sunt făcute de Mihai Păcurar, un artist senzațional. E un spectacol bun, fără poleială. „All in all, we were trying to present it in a way that the audience would like to watch it, right?” (e o replică din spectacol). Mai recomand „CALUL ALB” de Ioana Păun, scris de Smaranda Nicolau și documentat de Laura Ștefănuț. Este un performance despre ură și îl are în vizor pe Ioan Ficior, torționarul de la Periprava care a fost condamnat în 2016, la 88 de ani, la 20 de ani de închisoare pentru crime împotriva umanității, pentru fapte comise în urmă cu 56 de ani. Muzica este live și este interpretată de Diana Miron. Personajele sunt interpretate de mine. Și de niște pești care așteaptă să fie salvați. Îmi place foarte tare ce fac aici. Necesită un alt tip de implicare. Atât din partea mea cât și a publicului. Alt spectacol pe care îl recomand este „București, Instalație umană”, tot la ARCUB. Îl recomand pentru că este un spectacol care s-a născut din noi, din cei 9 performeri alături de Florin Fieroiu, Radu Nica, Vlaicu Golcea, Andu Dumitrescu… Este un spectacol performativ despre București. Bucureștiul nostru, frumos și personal, dar și cel real, crud și uneori trist.
Mai joc la Teatrul Mic în „Anul Dispărut. 1989” de Peca Ștefan, în regia Anei Mărgineanu, unul dintre cele mai bune spectacole în care joc și unul dintre cele mai bune spectacole ale Teatrului Mic. Aș contrazice afirmația cum că nu s-ar mai fi produs „de ceva vreme” la Teatrul Mic „un spectacol de o reală calitate artistică”. Cred că „Anul dispărut. 1989” este un spectacol real. De calitate. Și artistic. Și documentar. Îl recomand.
Un alt spectacol pe care îl recomanzi, dar în care nu joci.
Recomand spectacolul „Aleargă” al Nicoletei Lefter. De ce? Este un spectacol performativ, one woman show făcut de trei artiste extraordinare: Nicoleta Lefter, Silvia Călin și Ana Maria Sandu. Deși Nicoleta e angajata Teatrului Odeon a ales să lucreze în independent, să dramatizeze romanul Anei Maria Sandu și alături de Silvia Călin să imagineze performance-ul „Aleargă” despre feminitate, senzualitate, singurătate. „Girl power” la puterea a 3-a. Recomand spectacolele Gianinei Cărbunariu de la Teatrul Odeon: „De vânzare” și „Tipografic majuscul”. Recomand Centrul de Teatru Educațional Replika, CNDB-ul, Macaz-Bar Teatru Coop și Linotip-Centru Independent Coregrafic.
Un actor, coleg cu dumneata, care îți place.
Mihai Smarandache.
O actriță, colegă cu dumneata, care îți place.
Nicoleta Lefter.
Un regizor de urmărit. De ce?
Gianina Cărbunariu. Pentru că e o artistă care înainte să se apuce de un spectacol face documentare, niște luni de zile. Subiectele ei mă interesează. Piesele ei au mesaj, sunt deștept făcute și te fac să gândești, să-ți pui întrebări, să te chestionezi. Ioana Păun. Pentru că e o regizoare viscerală și care face un tip de teatru mai puțin întâlnit la noi, într-o manieră performativă. Spectacolele ei sunt dure și puternice. Eu văd toate spectacolele lui Radu Afrim și ale lui Alexandru Dabija. Nu e o recomandare, e o mărturisire.
Un motiv pentru care să mergem la teatru.
De curiozitate?
CELE MAI…
Cel mai bun sfat primit în cariera ta.
Să am încredere în mine.
Cea mai neobișnuită întâmplare trăită pe scenă.
Pas. Îți zic când ieșim la cafea.
Cel mai provocator spectacol de până acum, pentru tine.
„Calul Alb”.
Cel mai dificil moment din experiența ta în teatru.
Senzațiile de neliniște, tristețe și nervi când lucrez la un proiect în care nu cred. Se întâmplă periodic și este frustrant, obositor și tăietor de aripi.
Cel mai bun lucru care ți s-a întâmplat de când ești actriță.
Să am șansa să îmi fac meseria și în afara teatrului unde sunt angajată. Să am ocazia să experimentez zone noi.
Cea mai interesantă întâlnire pe care ai avut-o în teatru. De ce aceea?
Am avut multe întâlniri interesante pentru că sunt un om norocos. Întâlnirile cu Lia Bugnar, cu Dorina Chiriac, cu Peca Ștefan, cu Voicu Rădescu, cu Mihai Constantin, cu Marius Manole, cu Ana Mărgineanu, cu Gheorghe Visu, cu Maia Morgenstern, cu Isabela Neamțu, cu Daniel Popa, cu Florin Piersic Jr., cu Ioana Păun, cu Andrei Runcanu, cu Nicoleta Lefter, cu Flavia Giurgiu, cu Ruxandra Maniu,cu Mihai Mihalcea, cu Radu Nica, cu Florin Fieroiu, cu Gianina Cărbunariu m-au modelat și mă fac să fiu cum sunt azi. Cred că orice întâlnire în care există „chimie” lasă un semn pe suflet. Întâlnirile astea „interesante” sunt, de fapt, viața mea.
Aș contrazice afirmația cum că nu s-ar mai fi produs „de ceva vreme” la Teatrul Mic „un spectacol de o reală calitate artistică”. Cred că „Anul dispărut. 1989” este un spectacol real. De calitate. Și artistic. Și documentar. Îl recomand.
Ilinca Manolache, actriță
Foto: Ioana Moldovan
