de Andrei Crăciun marţi, 4 decembrie 2018
ACTRIȚA RECOMANDĂ:
În ce spectacole joci în această stagiune?
În stagiunea asta joc în „Macbeth” la Teatrul Bulandra și „Menajeria de sticlă” la Point și pregătesc un proiect care urmează să aibă premiera în prima parte a anului viitor.
Un spectacol pe care îl recomanzi (deși nu joci în el)?
„Calul alb”, în regia Ioanei Păun, cu Ilinca Manolache care e fantastică.
Un actor tânăr din țara noastră, care îți place?
Nu știu, nu prea știu actori foarte tineri sau nu-mi vine niciunul acum.
O actriță tânără din țara noastră, care îți place?
Ana Maria Guran.
Un regizor tânăr de urmărit, de la noi?
Leta Popescu.
Un motiv pentru care să meargă spectatorii la teatru?
Să facă o pauză de la atenția asta permanentă la sine cu care trăim în ultimii ani. La teatru e întuneric, nu te vede nimeni, poți să reacționezi emoțional sincer și neobservat.
CELE MAI…
Cel mai bun sfat primit în cariera ta?
Să învăț textul cât mai bine și cât mai devreme în perioada de repetiții.
Cea mai neobișnuită întâmplare trăită pe scenă?
Jucam într-un spectacol despre doi tineri care lucrează ca artiști de stradă în timpul unei veri, călătorind prin diferite orașe din Europa. La începutul spectacolului, o femeie (pe care o jucam eu) apare întâmplător lângă ei și îi învață să facă animale din baloane, plecând pe urmă la fel de brusc. Tot restul spectacolului ei urmau să facă animale din baloane, deci era destul de important. La o reprezentație, punga cu baloane s-a electrizat foarte tare și s-a lipit între faldurile cortinei, n-am reușit să o găsesc. Până la urmă am intrat în scenă cu un balon în formă de inimă care atârna pe undeva prin spate și ne-am prefăcut toți trei că îl modelăm. Hai să zicem că a fost suprarealist, deși bătea bine de tot înspre penibil.
Cel mai provocator spectacol de până acum pentru tine?
De trei ani de când a avut premiera, am mereu emoții îngrozitoare la „Menajeria de sticlă”, nu știu exact de ce. Tot ce fac mă face să mă simt foarte vulnerabilă și expusă. Am jucat în spectacole infinit mai solicitante tehnic și fizic, dar niciunul nu mi-a provocat vreodată starea asta.
Cel mai dificil moment din viața dumitale în teatru?
După ce am terminat facultatea au urmat vreo doi ani în care nu am jucat deloc. A fost îngrozitor, eram mereu tristă și nu vedeam nicio soluție. Cred că cel mai dificil pentru un actor e să nu joace.
Cel mai bun lucru care ți s-a întâmplat de când ești actriță?
Cred că fiecare spectacol la care lucrurile se leagă fluid și fără încrâncenare e bun, nu pot să ierarhizez, mă bucură orice moment în care simt că ies din capul meu.
Cea mai interesantă întâlnire pe care ai avut-o până acum în teatru; de ce aceea?
Mi-e foarte greu să spun. Sunt regizori de la care am învățat mult, actori cu care am jucat, de la care am învățat enorm, dar nu simt că am avut până acum genul ăla de întâlnire care te marchează. Poate ține de firea mea și nu o s-o am niciodată sau poate nu am fost suficient de deschisă să o observ. Aș menționa o întâlnire. Am repetat la un moment dat un spectacol regizat de Andreea Bibiri, cu care sunt prietenă și mă cunoștea bine, iar lucrul cu ea, atunci, a fost pe cât de inconfortabil pe alocuri, pe atât de instructiv. Îmi știa micile trucuri și idiosincrazii și mă forța întruna să le depășesc. Deși spectacolul nu a ieșit niciodată, lunile alea m-au influențat foarte tare și îi sunt recunoscătoare că m-a chinuit puțin.
„La o reprezentație, punga cu baloane s-a electrizat foarte tare și s-a lipit între faldurile cortinei, n-am reușit să o găsesc. Până la urmă am intrat în scenă cu un balon în formă de inimă care atârna pe undeva prin spate și ne-am prefăcut toți trei că îl modelăm. Hai să zicem că a fost suprarealist, deși bătea bine de tot înspre penibil.”
Ilinca Hărnuț, actriță
