de Florina Tecuceanu duminică, 8 mai 2016
Ce făceai în momentul când te-am sunat să îți propun interviul acesta? Și pentru că te-ai amuzat că am nimerit din greșeală Gala Premiilor Oscar, în loc de Gala Premiilor UNITER, te întreb: „Când te pregăteai pentru admitere, te-ai gândit că poate vei ajunge cândva, acolo, la Oscar“?
George Albert Costea: Tocmai terminăm de citit “Platforma”, un roman al scriitorului francez Michel Houellebecq, pe care îl urmăresc de mai mult timp și pe care vi-l recomand cu multă încredere. Mai am puțin de citit din ce a scris până acum. El chiar vorbește în acest roman despre precaritatea și efemeritatea (tragică) a echilibrului perfect în viață. Așa că atunci când eu mă pregăteam pentru admitere, țelul suprem era să fiu admis… Iar când asta s-a întâmplat, mi s-a părut că l-am apucat pe Dumnezeu de un picior. Dar asta a fost o treaptă și apoi a trebuit să o urc pe următoarea și tot așa. Povestea cu Oscarul, pentru mine, e destul de confuză. Nu am fantazat niciodată serios la povestea asta. M-am preocupat mult mai temeinic de teatru decât de film și cred că eu însumi ar trebui să mă interesez mai serios de acest domeniu ca să vină și reușitele.
Citindu-ți biografia, observ că ești “voce” în câteva producții care au fost difuzate și în România. Ai fost și vocea unuia dintre personajele din Hannah Montana (personajul Jackson Stewart), serial la care se uita și fiul meu în urmă cu câțiva ani. Cine ți-a descoperit “vocea”? Cum au venit aceste experiențe către tine?
Mă bucur de fiecare dată când cineva (de regulă copil sau adolescent) atunci când mă aude vorbind, devine brusc atent într-un mod suspect și apoi mă întreabă ca și cum a fost lovit de inspirație: “Tu ai fost vocea lui Jackson?”. Când dublam serialul acela, nu mă gândeam la impactul pe care urmă să îl aibă. Începutul a fost destul de obișnuit: eram încă student, s-a făcut un casting de voci organizat de Cătălin Dordea, un cunoscut director de casting, pentru un nou studio de înregistrări și m-am dus. Apoi am ajuns să colaborez și cu Ager Film, unul din cele mai importante studiouri de la noi. De fiecare dată când am ocazia să fac dublaj de voci e foarte distractiv, relaxant și util pentru dicția mea, uneori păcătoasă 🙂
Te surprinde faptul că ești nominalizat la Premiul pentru “Cel mai bun actor în rol secundar”, în cadrul Galei UNITER?…
Sunt surprins pentru că, totuși, nominalizările sunt doar trei într-un an pentru fiecare secțiune, iar membrii juriului de selecție, așa cum au și declarat, au văzut foarte multe spectacole – atât în teatre de stat cât și în cele independente. Sunt oamenii care au, probabil, imaginea cea mai clară asupra fenomenului teatral românesc în anul 2015. Dar mai mult decât surprins, sunt bucuros, pentru că iubesc foarte tare acest rol – sunt pus în situația de a mărturisi lucruri intime și nu foarte comode prin el – și mă bucur, în general, pentru spectacolul nostru, care poate să obțină astfel și mai multă vizibilitate și să fie văzut de și mai multă lume. Îmi doresc să văd spectacolele pentru care sunt nominalizați Marius și Konstantin – mai ușor de ajuns la Teatrul Național București decât la Timișoara, cel puțin în perioada imediat următoare – pentru că îmi place și sunt curios să văd teatru (până la urmă, am început ca spectator, nu?). Oricum, nominalizarea și eventualul premiu reprezintă doar fotografiile unui moment… De a doua zi, te apuci iar de lucru.
Când te-ai luat în serios pe tine, ca actor?
Dintotdeauna și niciodată până la capăt. Am fost foarte motivat să intru la actorie. A treia oară când am încercat și am și intrat nu le-am mai zis părinților. Eram oricum pregătit să dau și a patra oară… Chiar îmi făcusem un plan că mă voi pregăti foarte serios pentru o nouă admitere. Mă și amuz când mă gândesc. Apoi, întâmplarea a făcut ca imediat după ce am absolvit să fiu angajat prin concurs la Craiova…. Deci, am cunoscut rapid disciplina de lucru dintr-un teatru, în care trebuie să livrezi un spectacol într-un timp bine determinat – și implicit, o latură profund civică a meseriei.
Dar, pe de altă parte, îmi doresc să îmi păstrez o rezervă și să pot să îmi diversific preocupările în domenii conexe actoriei sau teatrului. Nu mi se potrivește până la capăt acest sistem în care îmi găsesc numele pe o distribuție la avizierul teatrului. Lucrurile se schimbă rapid, evoluțiile sunt imprevizibile, iar viitorul este al celor care vor ști să se adapteze.
Ești angajat la Teatrul “Marin Sorescu” din Craiova, dar colaborezi cu teatre din București și din țară. Nu era mai plăcut să bei un rosé la o terasă, seara, în Centrul Vechi, decât să faci naveta între diverse orașe?
Nu întotdeauna ce este comod și la îndemână este și cel mai valoros – iar în artă, acest principiu se aplică foarte bine! Așa că, permanentul drum între mai multe orașe îmi permite să gust chiar mai multe tipuri de rosé – de la diverse case de vinuri, în feluri variate de prezentare și nu în ultimul rând… la prețuri diferite 🙂 Mobilitatea artiștilor mi se pare o condiție esențială pentru o cultură cât mai prolifică și sănătoasă – iar evenimentele din ultima perioadă din viață culturală românească ar trebui să ne facă foarte atenți la importanța și necesitatea schimbului permanent de metode și viziuni sau a lucrului în diverse echipe de creație, atât între artiștii români cât și în colaborarea acestora cu artiștii străini.
Unde stai mai mult – în București sau Craiova?
Cred că pe drum, între cele două orașe. Glumesc. Probabil, statistic, cel mai mult stau acasă, la București. Chiar dacă sunt angajat la Craiova, am încercat (și am și reușit până acum, cel puțin) să lucrez în paralel și în București. Este orașul meu natal și sunt realmente îndrăgostit de el. Mă preocupă, este o scenă culturală foarte dinamică nu numai în ceea ce privește teatrul. Chiar mă deranjează când aud că teatru adevărat se poate face numai în provincie. Este adevărat, condițiile de lucru sunt mai dificile în București, pentru că oamenii sunt mereu prinși în mai multe proiecte, coarda timpului de lucru este întinsă la maxim, iar traiul în Capitală este și foarte scump. Aici, sistemul trebuie reevaluat și adaptat mult mai atent pieței. Sunt recunoscător fostului director al TNC, domnului Mircea Cornișteanu, care a înțeles și m-a sprijinit de fiecare dată când avut o colaborare cu o altă companie sau am fost cooptat în diverse proiecte, cum relativ recent a fost cazul spectacolului cu “West Side Story”, regizat de Răzvan Mazilu și produs de FNT 2014.
Iar dacă este să considerăm doar aspectul financiar al problemei, cu toții suntem conștienți de salariile mici din domeniu și de faptul că actorii angajați sunt nevoiți din când în când “să-și trădeze” teatrul-mamă pentru a-și rotunji veniturile și a încerca să trăiască cât mai decent din meseria lor.
Să fim în tema acestor zile: “Dumnezeu preferă lemnul și spațiile mici”. Tu ce spații de joc preferi? Cele mari, ample, de pe scena teatrelor mari sau și cele neconvenționale?
Cred că o anume comparație cu mesajul melodiei trupei Taxi nu trebuie forțată, dar, categoric prefer oricând calitatea în față cantității. Spațiul de joc este unul din elementele care determină raportarea la un anumit spectacol… Dar asta ține mai mult de ceea ce s-ar putea numi “meșteșug”. Eu am fost norocos să pot juca și în scuaruri publice din Rahova, pe o bucată de linoleum, pentru comunitatea din acel cartier, în proiecte făcute cu “Tanga Project”, spectacole de commedia dell arte în piețe, prin diverse festivaluri din țară, bătând la tobă și gornind: “Lume, lume, hai de vezi teatru!”… Dar și cum s-a întâmplat de curând, în turneul cu “Rinocerii” de E.Ionesco, regizat la Craiova de Robert Wilson – unde la Ljubljana (Slovenia) am jucat într-o sală de aproape 1.500 de locuri, cu cele mai bune condiții sceno-tehnice.
Resursele financiare în teatrul independent din România sunt încă foarte limitate și nu au cum să se compare cu posibilitățile teatrelor de stat care își permit producții foarte mari – și care realizează producții “grandioase”, care pot fi și de bună calitate, de ce nu? Aminteam de “West Side Story. Manifestul unei generații” (2014), în care, pe scenă, se aflau simultan în jur de 90 de artiști (orchestră plus actori). Musicalul este un gen de spectacol foarte complex, care necesită niște antrenamente cu totul speciale și care este și extrem de costisitor. E păcat că acest proiect, conceput cu cele mai bune intenții, s-a dovedit a nu fi unul sustenabil în timp, niciun teatru/instituție până în prezent nefiind interesate de preluarea lui. De aici, cred că, cât mai curând trebuie să ne debarasăm de paradigma în care funcționăm astăzi: stat versus privat, instituționalizat vs independent și să punem în comun resurse și idei, să “sharuim” experiențe. Pentru că, așa cum bine știți, și teatrele mari au scene mici, după cum și unele spații neconvenționale pot fi foarte generoase ca dimensiuni :). Dar argumentația mea nu se oprește doar la aceste aspecte.
Nominalizarea pentru acest premiu UNITER reprezintă o “recunoaștere” a ta în rolul Posner în spectacolul “The History Boys. Povești cu parfum de liceu” la Teatrul “Excelsior”. Care este povestea ta, din viața ta reală, ca fost elev de liceu/ student?
Să spun doar că, dacă aș fi văzut acest spectacol atunci când eram eu adolescent, poate m-aș fi construit altfel, poate aș fi reușit să mă uit mai curajos la lume dintr-un anumit punct de vedere. Am absolvit Colegiul Național Sfântul Sava și cred că meritul cel mai mare al acestui liceu, în ceea ce mă privește, este că mi-a susținut pasiunea pentru teatru și am fost încurajați, eu și colegii mei, de către profesori, să facem spectacole. Sala de festivități ne-a stat la dispoziție. S-a întâmplat, deși empiric, ceea ce putem numi “orientare profesională” – pentru că deși eram la un profil de matematică-informatică, preocupările mele erau într-o cu totul altă direcție. Povestea vieții mele, chiar și numai din perioada liceului sau a facultății, poate face însă subiectul unui alt interviu 🙂
Ai jucat teatru în trupa liceului, dar nu ai intrat din prima la Teatru. Cum ți-a folosit experiența eșecului și a faptului că ai fost angajat în acea perioadă?
Am intrat la momentul potrivit pentru mine. Mi-am dat seama de asta rapid – la 21 de ani, după două admiteri nereușite. Nici n-au mai contat eșecurile după aceea, pentru că s-a dovedit că fac parte dintr-o promoție foarte interesantă. Suntem foarte mulți care facem meseria aceasta și, mai mult decât atât, suntem și foarte buni prieteni între noi– mergem să ne vedem unii pe ceilalți în spectacole, am lucrat cu profesorii noștri și după ce am absolvit – ceea ce eu consider a fi benefic și sănătos. Până să intru la UNATC, am apucat să lucrez într-o companie de tip bancar – cred că experiența mi-a ajutat să mă conving că nu mi s-ar fi potrivit niciodată un astfel de job.
Ai avut experiențe neplăcute, ca tânăr actor în România? Însuși faptul de a fi actor nu presupune a te înarma de la bun început cu o doză de răbdare și rezistență la frustrări? Cel puțin asta se observă la majoritatea absolvenților de Teatru…
Cred că în general, a fi tânăr în România e o “sarcină” nu foarte comodă, pentru că “cei mari” tind să profite de pe urma lipsei de experiență a celor mici. Cu atât mai mult, în lumea teatrală, vechimea în domeniu se confundă automat cu competența, iar tinerețea, cu nepriceperea. Generațiile se așază prea puțin în jurul mesei pentru a discuta, fără derapaje emoționale, ci argumentat și documentat, probleme care să îi preocupe și pe unii și pe ceilalți. Toată povestea aceasta cu “ești încă mic, ce știi tu?” vine din cancerul de sistem educațional în care, ca elevi, am fost prea puțin întrebați ce credem noi, cum ni se pare, ci am fost forțați să memorăm mecanic referate, comentarii sau formule. Imediat după liceu, am fost admis la Facultatea de Științe Politice (Universitatea București), unde am avut ca profesori oameni foarte capabili, mulți astăzi personalități recunoscute în mediul public (câteva exemple: Cristian Preda, Daniel Barbu, Ioan Stanomir, Bogdan Chirițoiu). Eram în pas cu cele mai noi curente, studiam cele mai noi publicații internaționale, ne-au dezvoltat o gândire critică. Cursurile teoretice de la UNATC s-au dovedit a fi o mare dezamăgire, ulterior – când discursul era formulat numai din truisme, fără corelații între subiecte, totul purtând aura de “en passant”.
Am făcut această mare paranteză pentru că eu cred că școala ar trebui să aibă un mare rol într-o coerentă orientare profesională a absolvenților, o informare asupra drepturilor și obligațiilor ce le revin și, bineînțeles, în conturarea viitoarelor personalități artistice.
Ai preferințe printre cei cu care lucrezi? Regizorul preferat? Oamenii de la care ai învățat cel mai mult?
Desigur că am preferințe. Încerc, pe cât posibil, să îmi aleg proiectele pe care le consider interesante. Atunci când nu sunt foarte împăcat cu ceea ce fac, îmi amintesc de principiul după care se ghidează prietenul și colegul meu Claudiu Bleonț și caut “ce am de practicat” în respectivul proiect. Și chiar se găsește mereu ceva la care să lucrezi, ceva ce merită exersat sau testat – chiar dacă rezultatul final nu dă pe spate pe nimeni. Îmi place să fiu provocat de un regizor, uneori lansez deliberat un conflict, dacă mi se pare că în urma lui aflăm ceva util pentru spectacol, lansez discuții sau “mă fac chinez” în repetiții, pentru a lucra mai mult și a fora mai adânc într-o situație scenică. Folosesc, în funcție de situație, din stilul Socratian al profesoarei mele Adriana Popovici, care nu arăta niciodată cum se face, ci ne punea întrebări pentru a descoperi singuri soluțiile… Sau mă gândesc la energia investită de profesorul meu, Liviu Lucaci, care reușea să ne creeze dimensiunea de “semnficativ”, de “relevant”- asta și prin foarte multe referințe din literatură sau filosofie, la care apela în timpul lucrului cu noi. Sfaturi utile am primit și din partea lui Mircea Cornișteanu, care, fără a mă menaja, m-a forțat să mă adaptez la ce presupune jocul la o sală mare de spectacol – să nu-mi fugă vocea, să nu rostesc textul “otova”.
Am învățat că uneori trebuie, ca actor, să fii foarte la curent cu știrile zilei și să faci o documentare temeinică numai pentru a putea intra în scenă, în spectacolele pe care le-am făcut cu Catinca Drăgănescu (“Aggresive Mediocrity”, respectiv “Occupy Future”). O școală importantă pentru mine rămâne, însă, lucrul în cadrul a două ateliere de vară cu David Esrig, la Academia Athanor… Atât pentru că am înțeles câte ceva din metoda sa de lucru asupra “teatrului existențial”, dar și pentru că unește în școală sa diverse metode de teatru, de la biomecanica lui Meyerhold, până la teatrul de pantomimă al lui Etienne Decroux. În acest fel, oferă actorului niște instrumente de lucru foarte utile pentru orice rol, în orice tip de spectacol.
Care este rolul care ți-a plăcut cel mai mult și de ce?
Rolul preferat este întotdeauna următorul pe care îl fac… E cel mai incitant – pentru că urmează să îl descopăr, pentru că știu că rezultatul va fi cel mai probabil o medie între ce ne imaginăm eu și regizorul. Nu îmi e dor de rolurile pe care le-am făcut până acum. Mă detașez de ele destul de rapid, poate și pentru că au venit mereu altele noi :). Trebuie să recunosc că se întâmplă să mă plictisesc de procesul de refacere a rolului, la fiecare reprezentație. Nici nu a venit încă vremea să mă așez în fața fotografiilor și a caietelor program ca să depăn amintiri. Am câteva roluri care îmi sunt foarte dragi, bineînțeles; ele au coincis cu diverse momente din scurta mea carieră – de exemplu, Straforel din “Romanțioșii”, regizat de Alexandru Mâzgăreanu pentru Teatrul de Comedie din București… A fost primul rol pe care l-am făcut într-un teatru profesionist. Am lucrat singuri la acest spectacol, așa cum ne-am dorit noi, fără niciun sprijin al profesorilor – miza a fost importantă. Dar fiecare rol are povestea sa.
La ce lucrezi acum?
Pe 17 aprilie am avut premieră în cadrul Festivalului Internațional de Teatru “Shakespeare” de la Craiova cu “Iulius Caesar” de W. Shakespeare, montat pentru compania Teatrului Național Marin Sorescu de regizorul american Peter Schneider. Spectacolul este rezultatul muncii unei echipe de creație internaționale și interdisciplinare de artiști și lasă la Craiova un show de teatru creat după schema unui musical, în care textul clasic și jocul realist al actorilor se îmbină cu tehnici multimedia moderne și foarte proaspete.
Până la vacanța de vară, continuăm să mergem în turneu cu “The History Boys”, fiind invitați la Festivalul Internațional de Teatru Nou de la Arad (10 mai), Festivalul “Gulliver” de la Galați (19 mai) și la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu (18 iunie).
Altfel, voi continua să merg la audiții (dacă va apărea ceva nou și interesant în București), aștept proiectele stagiunii viitoare de la Craiova și sunt nerăbdător să aflu rezultatele sesiunii de co-finanțare deschise în primăvara aceasta de AFCN, de care depinde realizarea unor proiecte care m-ar propune într-o ipostază total nouă. Dar… on va voir.
