de Alina Vîlcan marţi, 23 august 2016
În 2012, câștigai la Gala HOP premiul Timică. Cum ai primit acest premiu și ce ți-a adus?
Am plecat la Gala HOP, în 2012, cu gândul că trebuie să câștig, ca să pot avea curajul de a aborda directorii de teatre. Participasem și câștigasem la ediţia anterioară, la grup, cu spectacolul „H(eden) Garden” și îmi dorisem foarte mult să particip și la individual. Am luat premiul, am fost extrem de emoţionată, apoi am început să abordez directorii de teatre prezenţi la gală. Întâmplarea a facut ca primul director să fie chiar Ion Caramitru. Întoarsă în București, am bătut la ușile tuturor teatrelor, m-am prezentat, mi-am lăsat CV-ul. Nu am primit nicio promisiune.
Apoi, în ianuarie, am primit un telefon de la domnul Caramitru. Dumnealui și Ilinca Tomoroveanu mă propuseseră, în urma prestaţiei mele de la Gala HOP, pentru o colaborare în spectacolul „Micul infern” (regia: Mircea Cornișteanu). Le mulţumesc enorm acestor minunaţi oameni pentru încrederea acordată. Așadar, pot spune că premiul Timică mi-a deschis ușa Teatrului Naţional.
Participai în acel an la Gală cu „Concert de binefacere”, după Eric Bogosian. Cum îți aleseseși momentul, cum l-ai pregătit, ce a fost cel mai greu?
Nu mai ţin minte, dar cred că monologul „Concert de binefacere” a fost singurul pe care voiam să îl spun. M-am pregatit acasă, în sufragerie, zilnic, timp de două-trei săptămâni. Nu l-am arătat nimănui. Mi-a fost greu la început, cu spaţiul, fiind foarte mic, dar până la urmă acolo mă pregătisem și pentru admitere, așa că nu am întâmpinat altfel de probleme.
Ce ți-a plăcut cel mai mult la Gala HOP și ce ți-a dat cele mai mari emoții?
Cea mai interesantă parte a HOP-ului mi se par întâlnirile cu oamenii, măsurarea forţelor cu ceilalţi colegi, din diverse părţi ale ţării. Consider că poţi învăţa enorm privindu-i pe ceilalţi. Emoţiile de la HOP mi-au picat foarte bine. Trecuse ceva timp de când nu mai jucasem, așa că pentru mine emoţia de a fi pe scenă a fost ca o gură de aer proaspăt, o revenire la viaţă.
Ce își amintești de atunci? Cum era Costineștiul vostru, al tinerilor actori care concurau în acel an la Gala HOP?
De fapt, eu am prins ultimele două gale de la Mangalia. Nu pot să spun că am simţit ceva special pentru loc, mai ales pentru Casa de Cultură. Mi se părea un loc auster pentru micuţele noastre monologuri. Dar atmosfera a fost frumoasă, o competiţie sinceră.
Ai o amintire mai puțin obișnuită din acele zile?
Nu am trecut prin nicio întâmplare neobișnuită. Însă am avut în sală doi oameni dragi, care veniseră special pentru mine, să mă susţină moral, Vlad Nemeș și Cătălin Asanache.
Ce le-ai spune concurenților din acest an?
Să profite de orice oportunitate pe care o văd. Dacă e vreun teatru unde doresc să ajungă, să vorbească cu directorul respectiv, ca de la om la om, fară frică. Să se pregătească cu foarte mare seriozitate pentru această gală. Nu e o vacanţă la mare. E una dintre singurele oportunităţi de a se face văzuţi.
Ai studiat Atoria la Facultatea de Teatru și Televiziune a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. De ce teatru, de ce Cluj? Ce amintiri ai din facultate, ce conta atunci cel mai mult pentru tine?
Mi-am dorit să ajung actriţă din clasa a VI-a. A fost o chemare pe care am simţit-o în timp ce simulam procesul Domnului Goe, la cursul opţional de teatru, cu excepţionala profă de limba română, Mara Trofin. Anii de facultate au trecut ca un fulger. Au fost intenși și încărcaţi de experienţe minunate. Încă am momente în lucrul la un rol când deslușesc ce am învăţat atunci. Am avut parte de trei oameni extraordinari, care ne-au învăţat tainele meseriei, Bacs Miklos, Irina Wintze, Camelia Curuţiu. Munca pe care o depun ei cu studenţii este titanică, și „mulţumesc” nu e niciodată suficient.
M-am lovit în facultate de frici, orgolii și măști care nu voiau să cadă. Am făcut totul cu plăcere și iubire faţă de meseria ce mi se dezvăluia. Tot ce a contat în acei ani a fost să fiu acolo, atunci, prezentă. Am fost 22 în clasă. Mulţi dintre noi ne practicăm meseria în București si suntem o familie.
Ești astăzi actriță a Teatrului Național din București. Care a fost drumul tău până aici și cum ai început să joci la Național? Cum îți place Naționalul?
Am început colaborarea cu TNB cu spectacolul „Micul infern”, după cum spuneam. Apoi a urmat „Dumnezeu se îmbracă de la second-hand” (regia: Ion Caramitru). La câteva luni de la a doua premieră, am fost angajată. Acum, pe lângă spectacolele respective, mai joc și în „Vizita bătrânei doamne” (regia: Alexander Morfov) și în „Toţi fiii mei” (regia: Ion Caramitru).
Mi se pare fabulos că joc la TNB. Mi-am dorit din liceu să ajung să joc pe scena Sălii Mari, și iată că acum o fac. Cred cu tărie în puterea gândului și consider că altfel nu poţi reuși în meseria asta. Iubesc oamenii din Teatrul Naţional și teatrul în sine. Sper să fie un loc în care să pot crește artistic și care să îmi prilejuiască întâlniri cât mai diverse.
„Toți fiii mei”, Teatrul Național din București
Care este rolul de care ești mai legată sau mai mândră din cariera ta de până acum?
Am două roluri de care sunt extrem de legată. Primul ar fi W din „Cockoși” (regia: Horia Suru), unde joc alături de colegii mei de generaţie – Rareș Florin Stoica și Vlad Nemeș, și alături de actorul Teatrului Odeon, Ionel Mihăilescu. Iubesc acest rol și acest spectacol, datorită procesului creativ, care a avut un parcurs extrem de firesc, de-a lungul repetiţiilor. Colaborarea cu Horia și colegii de scenă a fost exact cum îmi imaginam că poate fi lucratul perfect la un spectacol. Poate totul a decurs atât de lin, pentru că avem același tip de limbaj.
Al doilea rol la care ţin foarte mult este Annie din „Toţi fiii mei”, în regia lui Ion Caramitru. Acest rol a fost o provocare pentru mine. Am intrat pe înlocuire, cu un timp de repetiţii scurt cu toată distribuţia. Însă domnul Caramitru a avut răbdare și încredere deplină în mine, așa că până la urmă Annie s-a conturat foarte bine. W și Annie au un punct comun de plecare. Sunt două femei care vor iubire și sunt dispuse să lupte până la capăt ca să o obţină.
Care sunt oamenii – actori, regizori – care ți-au influențat evoluția în teatru, de la care ai avut mereu ceva de învățat?
În primul rând sunt profesorii mei, Bacs Miklos, Irina Wintze, Camelia Curuţiu. O altă persoană care m-a influenţat în bine a fost George Custură, actorul Teatrului „Sică Alexandrescu” Brașov. De la Florin Tronaru, actor amator, cel care a coordonat trupa noastră de teatru din perioada liceului, am prins drag de scenă. Ion Caramitru mi-a influenţat cariera într-un mod hotărâtor și am mereu mult de învăţat de la dumnealui.
Și pot să spun că o influenţă benefică asupra psihicului meu creator, asupra moralului meu, au avut-o, din zilele în care ne-am cunoscut, îngerii mei păzitori Cristina Rusiecki și Irina Margareta Nistor. De asemenea, Horia Suru m-a ajutat să evoluez. Am norocul să joc alături de mari actori și mă inspir de fiecare dată din ei.
Cum vezi generația ta în teatru?
Cred că fiecare generaţie are momentele de glorie, vârfurile și reușitele ei. Știu că suntem o generaţie curajoasă, care are multe de spus.
Ce alte premii ai, pe lângă cel de la Gala HOP?
La Bucharest Fringe 2015, am primit premiul pentru „Cea mai bună interpretare feminină”.
În ce spectacole te vedem în această toamnă, pe scena Naționalului și nu numai?
Vă aștept la „Toţi fiii mei”, „Cockoși”, „Micul infern”, „Dumnezeu se îmbracă de la second-hand” și „Vizita bătrânei doamne”.
Care consideri că este principalul tău atu în teatru?
Probabil atuul meu pe scenă este dragostea enormă faţă de scenă, faţă de „a fi pe scenă”.
Și revenind la Gala HOP, te-a mai tentat vreodată să participi?
După ce am participat și la grup și la individual, nu am mai fost tentată să particip, având în vedere că mi-am atins scopul. Până la urmă, Gala HOP m-a ajutat să joc unde mi-am dorit dintotdeauna.
„Cea mai interesantă parte a HOP-ului mi se par întâlnirile cu oamenii, măsurarea forţelor cu ceilalţi colegi, din diverse părţi ale ţării. Consider că poţi învăţa enorm privindu-i pe ceilalţi.”
Fulvia Folosea, actriță
Foto: Teatrul Național din București
