de Uniter joi, 28 aprilie 2016
Florentina Năstase are 30 de ani. A ales actoria pe când, elevă de liceu, frecventa Teatrul „Podul”, apoi a intrat prima la facultate, la Cluj-Napoca, iar azi o vedem pe scena Teatrului „Toma Caragiu” Ploiești, dar și pe unele scene bucureștene. Rândurile care urmează adună impresii și întâmplări ale unei actrițe din noua generație care cu fiecare rol a reușit să convingă.
un interviu de Alina Vîlcan
La Premiile UNITER din acest an, ești nominalizată la categoria „Cea mai bună actriță în rol secundar” pentru rolul Laura din spectacolul „Menajeria de sticlă”, la Teatrul „Toma Caragiu” Ploieşti. Cum ai primit rolul, cum s-a construit personajul, ce înseamnă pentru tine acest personaj?
Nu mai lucrasem cu regizoarea Sânziana Stoican, deși ea mai montase un spectacol la Teatrul „Toma Caragiu”, așa că am dat o probă în urma căreia am fost distribuită, spre surpriza mea. Laura Wingfield este un personaj cu o structură emoțională foarte diferită de a mea, așa că am întrebat-o pe Sânziana de ce m-a luat. „Ei, vreau eu ceva de la tine!”, mi-a răspuns. Și într-adevăr, știa foarte clar ce voia! Rolul acesta este proiecția ei regizorală într-o foarte mare proporție!
Cu multă răbdare și încăpățânare, m-a dus pe drumul pe care l-a dorit. Am și plâns după primul sau al doilea șnur, a fost o descărcare emoțională deoarece nu știam dacă sunt pe drumul cel bun, îmi era teamă de tăceri, de liniște, iar Laura e construită din tăceri… Toate relațiile dintre personaje sunt foarte atent lucrate de ea. Echipa este foarte importantă, și aici toți ne-am înțeles și ne-am „potrivit” minunat: Oxana Moravec, Ionuț Vișan, Cristi Popa, Valentin Vârlan, Sânziana și eu. Niciun rol nu se face de unul singur. Îmi este foarte dragă Laura pentru fragilitatea și inocența ei. Tuturor cred că ne place foarte mult să jucăm „Menajeria de sticlă”, e un spectacol tandru și cald.
Aceasta este prima ta nominalizare la Premiile UNITER. Cum ai primit vestea nominalizării? Cum privești un astfel de premiu?
Prima nominalizare, da! M-am bucurat, bineînțeles! Am sperat că vom avea o nominalizare pentru spectacol, asta ar fi reflectat mai bine rezultatul muncii noastre, dar chiar și așa, tot este meritul întregii echipe. Laura mea nu ar fi fost aceeași în altă formulă. Cum privesc premiul? Încă nu am ajuns acolo. Sunt foarte încântată de nominalizare, momentan. Dacă juriul de selecție a decis că am una din trei cele mai bune interpretări ale anului într-un rol secundar este o mare onoare și bucurie! Ți se pompează un pic orgoliul, normal!
Am o colegă și o prietenă foarte bună la Ploiești, doamna Lucia Ștefănescu, care mi-a spus: „Felicitări, nominalizarea asta e ca și un premiu!” Și are dreptate. Cât despre premiile UNITER, în fiecare an se creează un pic de vâlvă în jurul lor. Sigur că alegerile sunt subiective și niciodată nu va fi de acord toată lumea asupra unor spectacole, roluri, scenografii, dar este bine că ele există și că evidențiază producții teatrale din toată țara. Este bine pentru noi, ca breaslă, să ne întâlnim și poate acest lucru favorizează colaborări viitoare (este doar o supoziție, nu știu dacă se întâmplă asta sau nu) și este bine pentru publicul nostru, care ne urmărește.
În ce spectacole poți fi văzută acum și unde?
La Ploiești sunt mai multe spectacole în care joc: „Miriam W.” de Savyon Liebrecht, „Când ploaia se va opri” de Andrew Bovell, ambele în regia lui Radu Afrim, „Chip de foc” de Marius von Mayenburg, regia Vlad Cristache, „Take Ianke și Cadâr” de V.I. Popa, regia Lucian Sabados, „Suflete moarte” de Gogol, regia Alexandru Dabija. La București, joc acum în două producții – „Cerere în căsătorie” de Cehov, regia Victor Olăhuț, la Teatrul de Artă, și „Jocul de-a vacanța” de Mihail Sebastian, în regia lui Dragoș Mușoiu, la Teatrul de Comedie.
Cum ai ajuns la teatrul din Ploiești?
Cu trenul (râde!). A fost un concurs în 2008, aveau nevoie de două actrițe, eu am aflat cu câteva zile înainte de data limită a depunerii dosarelor. Și nu voiam să merg, eram cam nepregătită. Prietenul meu a insistat – până la urmă, nu aveam nimic de pierdut. Am scos de la naftalină un monolog și-o fabulă, și m-am dus. Erau acolo foarte mulți actori și dl. Sabados, directorul de atunci, eu eram emoționată și intimidată. Cred că marele meu noroc a fost că urma să monteze Cristi Juncu „Furtuna” și își căuta o Miranda. Și toți actorii erau deschiși, chiar familiari, s-a creat o atmosferă plăcută, ne-am înțeles perfect! E o echipă minunată la Ploiești, nu mă satur să spun asta, actori foarte mișto de la care am avut și mai am încă ce învăța.
Când ai știut că ceea ce vrei să faci este să fii actriță, cum ți-ai ales profesia?
A fost clar pentru mine că asta vreau să fac abia în clasa a XII-a, când am ajuns în Pod (Teatrul Studențesc „Podul”), condus de profesorul Cătălin Naum. Dar nu de la bun început, ci treptat. Am lucrat atunci pentru prima dată cu un regizor, și era o experiență total nouă și revelatoare, diferită de „spectacolele” pe care le făceam la școală.
Care sunt marile bucurii pe care ți le-a adus până acum teatrul?
Teatrul însuși e cea mai mare bucurie a mea. Sunt fericită când apare un nou proiect, când aflu că sunt distribuită sau că am luat un casting, îmi place să intru în echipe noi, asta te provoacă, sunt oameni pe care nu-i cunoști și care au așteptări de la tine… Și mai este bucuria familiei mele de a mă vedea pe scenă; ceea ce pentru mine este o meserie, pentru ei este încă o iluzie frumoasă. Și mai sunt prieteniile care se leagă, sporadic, ce-i drept, dar temeinic. Pentru asta sunt recunoscătoare.
Ai avut și dezamăgiri? Ce este cel mai dificil pentru un actor tânăr în zilele noastre?
Am avut și dezamăgiri, firește, dar am o memorie selectivă și prefer să uit ceea ce nu-mi priește. Este greu să faci un spectacol de la zero în independent, este greu să strângi fonduri, încă nu există la noi o cultură a mecenatului în artă. Și, ca să convingi, e poate nevoie de un „nume” pe afiș, ceea ce îngreunează foarte tare eforturile celor aflați la început de drum. Ca să putem face tranziția de la „un actor” la „un actor cunoscut” e nevoie și de bunăvoință. Nu ai cum să demonstrezi că îți poți face bine treaba dacă nu ai un mediu competitiv în care să te desfășori.
Și mai este atitudinea sfidătoare a unor angajatori sau producători, vizavi de proaspăt absolvenții din orice domeniu, fie actorie, regie sau scenografie; am avut astfel de experiențe și mă scot din sărite, este lipsit de profesionalism să tratezi așa un actor, de pildă, fie el și mai puțin cunoscut. Sigur că profii noștri ne pregătesc, la nivel de discurs, pentru un parcurs greu după absolvire, dar nu cred că ești niciodată pregătit cu adevărat pentru refuzuri, uși închise, chiar și dispreț. Sunt lucruri care te pot dezamăgi și care îți scad din entuziasm.
Citeam că ai intrat prima la Facultatea de Teatru și Televiziune a Universității Babes Bolyai din Cluj-Napoca, după ce te pregătiseși pentru alte două facultăți. Pregătirea ta pentru admitere pare să fi fost mai ales Teatrul „Podul”, al lui Cătălin Naum. Cum a fost acea perioadă, cum era în clasa a XII-a, când terminai liceul și te pregăteai pentru admiterea la facultate și vizitai acel teatru? Cum a fost admiterea?
Ultimul an de liceu a fost tare ciudat. Nu știam că vreau să dau la teatru, nu mă pregăteam pentru asta, mergeam la Podul pentru că acolo îmi găsisem locul. Dl. Naum este un om foarte special pentru mine, de aceea nu prea știu cum să exprim prin vorbe tot ce a însemnat anul acela în Pod. Cred că dumnealui a știut că asta o să fac înaintea mea și când s-a apropiat vara mi-a spus: „Tu ce pregătești pentru admitere? Să-ți faci un repertoriu!” Dar cumva repertoriul era gata făcut din tot ce lucrasem până atunci în spectacolele din Pod. Apoi au venit vara și admiterea. Mama a fost cea care m-a îndrumat către Cluj, eram foarte legată de ai mei, tata chiar a venit cu mine în perioada de pregătire, am stat ca studenții în cămin.
L-am cunoscut pe profesorul Miklós Bács, am început pregătirile, au fost două săptămâni foarte productive, în care am început să simt că teatrul ăsta se poate face și altfel decât cu lacrimi. Am aflat rezultatul și am fost șocată. Profu’ m-a și întrebat după aceea: „Dacă intri și la București, ce faci, te mai întorci?” Mi-a fost un pic rușine, dar până la urmă nu a fost nevoie să aleg, pentru că am picat cu note foarte proaste examenul de la București. M-am întors la Cluj împăcată, fericită chiar. Și nu știam ce noroc dăduse peste mine!
Rămânând în acea perioadă, cum ți-ai rememora pe scurt anii de studenție la Cluj?
Au fost patru ani minunați! Pe lângă viața de student căminist, care presupune niște sacrificii în ceea ce privește confortul, intimitatea, au fost patru ani de nebunie frumoasă. Stăteam până noaptea târziu în facultate să ne lucrăm examenele, am făcut tot felul de cursuri diferite, profu’ se asigura că avem cât mai multe instrumente de care să ne folosim în viitor. A impus o disciplină și o rigoare foarte productive. Actoria este o meserie, un meșteșug, nu-i un hobby. Talent poți să ai, și este minunat dacă-i așa, dar e nevoie de disciplină și tehnică. Avea profu’ o vorbă, mai ales când ne aruncam la improvizații sau scene cu „emoție”: „Și mie îmi place cu muci, dar până acolo trebuie să știți clar ce aveți de făcut”.
Aveai planuri pe atunci pentru ce va urma? Cât de aproape ești azi de acele planuri?
Nu mi-am făcut niciodată planuri, s-au întâmplat de la sine lucrurile. În anul IV, am luat o probă pentru un serial la Pro TV, apoi mi-am dat licența și imediat după a urmat concursul de la Ploiești. Am mai colaborat și în București, în teatrul independent, la Godot, la Teatrul de Artă, la Mignon, dar nimic programatic. Am mai mers pe la castinguri pe care nu le-am luat, dar nu mi-am făcut probleme. Faptul că lucrezi constant într-un teatru cu o echipă faină, cu regizori faini, îți dă într-adevăr o stare de confort și asta mi-a permis să am răbdare. Îmi închipui că este mai dificil pentru actorii care lucrează doar în independent, unde trebuie să muncești și să cauți constant proiecte și știu că sunt norocoasă că sunt angajată la Ploiești.
Care este cel mai important lucru pe care l-ai învățat lucrând, de la colegi de scenă, de la un regizor, sau pur și simplu de la… experiență?
Am învățat multe lucruri și încă mai învăț de la colegii mei și de la regizorii cu care lucrez. Cred că în meseria asta ai o formare continuă. Am învățat să ascult. Și să filtrez, desigur, informațiile, dar întâi să ascult. Am fost foarte norocoasă să lucrez în acești ani cu regizori foarte diferiți ca stil de lucru, cum sunt Radu Afrim, Alexandru Dabija, Cristi Juncu, Radu Popescu, și cu colegii mei de generație ca Vlad Cristache, Victor Olăhuț, Dragoș Mușoiu, Sânziana Stoican. Trebuie să știi să asculți și să te adaptezi la viziunea și stilul de lucru al fiecăruia. Eu sunt destul de impulsivă de fel și încerc să mă stăpânesc.
Am un mare respect față de colegii mei mai mari care au mai multă experiență și înțelepciune, mă bucur că am cu cine vorbi când sunt în impas. Și îl iubesc în mod special pe nea Ionel, maestrul de lumini de la noi de la Ploiești, care a ieșit din păcate recent la pensie, dar este un model de profesionalism, corectitudine și respect față de scenă. A, și am mai învățat un lucru: să nu mă grăbesc să spun „nu”, să am puțintică răbdare! Se poate întâmpla ca un text sau un rol să nu îmi placă de la început, dar chiar dacă intuiția îmi spune că nu mi se potrivește, trebuie să îi dau totuși o șansă, pentru că altfel îmi fac singură un deserviciu. Dar greșeli pot apărea oricând, și asta e tot o lecție învățată.
Cât de exigentă ești cu tine însăți?
Cât pot și încă puțin! Îmi este frică de blazare, de rutină, de ratare.
Ce te ajută să ieși din tine și să intri într-un personaj și ce te ajută să te întorci înapoi la tine? Ai tabieturi de actor?
Îmi face bine să ajung cu cel puțin două ore înainte de începerea spectacolului în teatru, să îmi repet textul, să fac o încălzire vocală și fizică, asta ne-a învățat profu’ și încerc să mă țin de program, deși m-am mai lenevit în ultima vreme, trebuie să recunosc. Cât despre „intratul” și „ieșitul” din personaj, nu cred că este cazul. Pentru mine actoria este o meserie, nu un tărâm al fantasmelor.
Atâta timp cât un spectacol este foarte bine construit, personajul și parcursul său ar trebui să fie cel puțin la fel de fiecare dată. Sunt diferențe în funcție de starea de spirit a fiecăruia din seara respectivă, fiind o muncă de echipă ne „contaminăm” unii de la ceilalți, dar structural spectacolul este același și nu trebuie să scadă sub un anumit nivel.
Dintre toate scenele pe care ai jucat până acum, de care îți amintești cu cea mai mare plăcere?
Scenele din șurile din Sălaj. Îmi amintesc în mod special de a doua ediție a proiectului „Cultură’n șură” și prima dată când jucam în satul Cheud, la Rodica Birta. Erau teribil de mulți copii așezați pe rândurile din față, veniseră chiar și cu o oră mai înainte de începerea spectacolului, erau curioși, entuziasmați și atenți, interacționau cu actorii, de fapt, cu personajele. A fost o nebunie! Aștept în fiecare an proiectul cu mare bucurie. Este o emoție diferită, directă, primară, care se manifestă în sat, în aer liber, cu cerul deasupra capului, pe o scenă de lemn, înălțată pe buturugi. Dar nu spațiul în sine este important, bineînțeles, ci relația dintre spectacol și public.
Cred că trebuie să oferi produsul potrivit pentru publicul potrivit. Într-un festival, de exemplu, este datoria selecționerului să aleagă ceea ce crede de cuviință pentru publicul din orașul respectiv, iar dacă publicul vine pe cont propriu la „Toma Caragiu” sau la Comedie, sau la Teatrul de Artă, la un spectacol, este pentru că are o anumită așteptare de la acel spectacol, presupun. Dacă legătura asta între scenă și public se formează, atunci va fi o seară minunată pentru toată lumea.
Joci deopotrivă în Ploiești și în București. Vezi vreo diferență între publicul ploieștean și cel bucureștean? Care este cea mai emoționantă întâmplare pe care ai trăit-o, legată de public?
Nu cred că este o diferență foarte mare, Teatrul „Toma Caragiu” are o ofertă variată de spectacole, este inclusiv o secție de Revistă, este și cea de Păpuși, și sala este plină la aproape fiecare reprezentație. Poate publicul din București și-a format un gust ceva mai variat pentru că are mai multe oferte artistice, fiind și mediul independent care oferă o alternativă. Dar în ceea ce privește teatrele de stat, cred că sunt cam aceleași așteptări din partea celor care le frecventează. La Ploiești am fost foarte surprinsă de o gașcă de tineri care veneau la spectacolele lui Radu Afrim și de când am avut premiera cu „Miriam W.” au venit la foarte multe reprezentații.
Și mai este o întâmplare, pe care am mai povestit-o, dar care m-a impresionat teribil: în spectacolul „Fisura” de Flavius Lucăcel, făceam o compoziție, un travesti, un bătrânel, Michi, inspirat de unchiul dramaturgului. L-am cunoscut pe fiul adevăratului Michi, care mi-a spus că i-am amintit de tatăl său și că exact așa era și el: vesel, șugubăț, pus pe șotii. Sigur, a fost un exercițiu de imaginație pentru dumnealui, să mă vadă pe mine, o fată, în rolul tatălui său, dar a fost cu siguranță un exercițiu reușit; e un foarte bun exemplu despre cât de mult pot spectatorii să intre în poveste, să accepte convențiile și să se lase purtați de spectacol. Ar trebui să învățăm să avem încredere în spectatorii noștri, dar să nu abuzăm de asta, firește.
Și nu am cum să uit primele interacțiuni cu câțiva spectatori din Ploiești, pe Facebook, fiindcă m-au primit cu multă căldură și îmi sunt alături după aproape fiecare spectacol.
Făcând un exercițiu de imaginație, cum te-ai descrie peste alți zece ani pe tine, actrița de acum, de la 30 de ani, și teatrul acestei perioade?
Cred că abia acum începe perioada de maturizare artistică, până acum m-am jucat, am învățat foarte mult, am și greșit de multe ori, în ultima vreme sunt mai atentă la mine și la ceea ce fac. Am lucrat mult, sper ca asta să continue și să am un mănunchi frumos de amintiri peste zece ani. Dar să ajung acolo. Cât despre teatru în general, cred că este acum o perioadă de schimbări, sper să fie așa, aștept și eu o lege a teatrelor care să clarifice statutul artiștilor din domeniu. Artistic, oferta este din ce în ce mai variată. Sigur, varietate nu înseamnă neapărat și calitate. Dar cred că e o perioadă de decantare. Cred că peste zece ani voi putea privi în urmă cu mândrie ca să pot spune: uite, am lucrat cu cei mai faini actori și regizori, care astăzi sunt reprezentativi pentru generația mea!
