de Andrei Crăciun luni, 8 iunie 2015
Andrei Crăciun: Ce înseamnă pentru tine un astfel de premiu la 25 de ani? Cu ce speranţe îl primeşti?
Ana Bianca Popescu: În momentul în care am aflat de nominalizare, am crezut că a fost o greşeală sau o coincidenţă de nume. M-au sunat colegii să mă felicite şi nu înţelegeam pentru ce, despre ce era vorba. A durat ceva până m-am convins, asta pentru că nici nu visam la aşa ceva.
Când eram studentă priveam Gala UNITER ca pe un fel de Oscar al României şi îmi ziceam: oare o să ajung vreodată acolo, măcar în sală? Şi iată, visul a devenit realitate. Şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta!
Sunt foarte fericită. Înseamnă mult pentru mine. În primul rând este o confirmare care vine din partea unor oameni importanţi din lumea teatrului, iar acest lucru îmi dă mai multă încredere în mine, în forţele mele, şi mai mult avânt şi curaj în proiectele ce vor veni.
E bine că a venit acum, când am 25 de ani, pentru că mă motivează să fiu din ce în ce mai bună. Nu că fără premiu ar fi fost altfel, dar, dacă îl am, profit de el . Sper ca lucrurile să meargă aşa cum au mers şi până acum. Îmi doresc să am de lucru, e cel mai important, să existe constanţă. Un actor care nu are pentru ce să se trezească dimineaţa, să meargă la repetiţii, e un om trist. Speranţe am. Îmi doresc să fiu sănătoasă şi inspirată!
Ce planuri ai pe termen scurt? În ce joci sau vei juca? Ţi s-au deschis deja noi oportunităţi după Gala UNITER?
Joc la Teatrul Foarte Mic spectacolul „Numele”, în regia lui Vlad Cristache, spectacol ce mi-a adus premiul, spectacol pentru care am o mare slăbiciune, în „Vanya şi Sonia şi Masha şi Spike”, regia Horia Suru, joc “Nina” o tânără aspirantă în ale teatrului, iată coincidenţă!, în „Livada de vişini”, regia Gelu Colceag.
Momentan, acest spectacol îşi caută un alt loc al lui, sper ca până în toamnă să şi-l găsească; în teatrul independent, la Godot mai exact, joc într-o trilogie americană, teatru american contemporan, “10 minutes plays”, spectacole regizate de Doina Antohi, suntem o echipă de tineri actori energici şi talentaţi care vrem să molipsim publicul cu umorul şi nebunia noastră.
Spectacolele se numesc „ Ce poţi să faci în 10 minute”, „Orice pentru tine” şi „Intuiţia masculină”. Un alt proiect de suflet este „West Side Story” în regia lui Răzvan Mazilu, unde joc rolul “Maria”. E un proiect făcut cu sprijinul UNITER, al Marinei Constantinescu, un proiect în care noi am încercat să arătăm că noi, cei ce venim din urmă, nu suntem de neglijat.
Am încercat să ajungem la complexitatea actorului total, spun „am încercat” , pentru că actoria este perfectibilă, deci mereu există loc pentru mai bine, finalul este deschis. Vrem să ne apropiem de performanţă şi din fericire avem lângă noi oameni care ne susţin, Răzvan Mazilu, Judith State, Mădălina Ene, Adrian George Popescu.
Împreună am dat naştere acestui musical – manifestul nostru prin care spunem “DA, SE POATE!”. L-am jucat la Teatrul Odeon, iar acum mergem cu el la Sibiu, în festival. Ne dorim să se joace constant în Bucureşti, dar asta din nefericire nu ţine doar de pofta noastră nebună de joc.
„O noapte furtunoasă”, unul din proiectele mele de dizertaţie, se joacă la Teatrelli şi pe timp de vară. Este un spectacol la care am lucrat cu mult drag şi spor alături de colegii mei şi de Radu Gabriel. Suntem privilegiaţi că-l jucăm. Cine ştie când ni se mai oferă partituri din Caragiale! Este un spectacol viu, cu personalitate, pentru noi este o bucurie de fiecare dată când îl jucăm.
În toamnă urmează să scot o premieră la Sala Mică a TNB-ului – „Eden”, în regia Cristinei Giurgea, un text al unui dramaturg irlandez. Este prima mea colaborare cu TNB, sper să fie cu noroc şi să atragă şi altele. Plus alte proiecte independente despre care nu vreau să spun multe pentru că sunt superstiţioasă şi vreau să le văd pornite mai întâi. Noi oportunităţi dupa Gală n-au apărut încă, dar le aştept, am răbdare!
ÎN CĂUTAREA UNUI ECHILIBRU
Cât a contat educaţia ta formală şi cât a contat experienţa dobândită pe scenă în ceea ce esti astăzi ca actriţă?
Enorm. Le sunt şi le voi fi recunoscatoare profesorilor mei Paul Chiribuţă, Olga Delia Mateescu, Gelu Colceag, Radu Gabriel, pentru că de la fiecare am luat cât am putut. Am pornit pas cu pas, de la vorbire, la creativitate şi imaginaţie şi am ajuns până la punctele importante ale meseriei – relaţia cu partenerul, construcţia personajului, coerenţa rolului, ş.a.m.d.
Ei sunt cei care au fixat ABC-ul, în continuare ţin cont de părerea lor. Ei sunt primii care au investit în mine ca viitoare actriţă, cu răbdare şi dăruire. Le mulţumesc şi sper să nu îi dezamăgesc nici de acum încolo. Ai spus „ceea ce sunt ca actriţă”, eu aş spune nu că sunt, ci că devin, pentru că sunt în căutari, cred că toată viaţa voi fi.
Cu ce ai rămas din seara Galei? Familia ta ce a spus despre acest succes?
Seara Galei este momentul pe care nu-l voi uita niciodată. Emoţiile au fost imense. Am luptat cu mine şi am încercat să-mi găsesc un echilibru. Indiferent de rezultat, eram fericită, în primul rând pentru că eram acolo, printre acei mari actori pe care îi văd pe scenă sau în filme, şi alături de care îmi doresc să joc, iar în al doilea rând pentru că eram şi eu pe lista nominalizaţilor.
Ai mei au fost probabil de zece ori mai emoţionaţi ca mine. Tata nu a vrut să vină, a preferat să vadă Gala de acasă, la televizor, iar mama a stat chiar lângă mine în sală şi era foarte drăguţ că încerca să joace „detaşarea”, dar o simţeam şi bătăile inimii o dădeau de gol. Dar momentul mult aşteptat a sosit foarte repede, tahicardia a dispărut, şi am încercat să dilat cât de mult am putut acele câteva secunde când mi s-a înmânat premiul şi domnul Caramitru m-a întrebat câţi ani am!
ANA BIANCA POPESCU AR VREA SĂ LUCREZE CU VICTOR REBENGIUC
Ce are special spectacolul „Numele”? De ce ar trebui să vină spectatorii să îl vadă? Cum i-ai ademeni? Dar rolul pe care îl faci tu – Fata?
Pentru mine este special pentru că este primul meu spectacol într-un teatru profesionist, cu actori importanţi, cu un regizor tânăr dar important şi cu un rol principal. Este prima dragoste, cea pe care nu o uiţi niciodată, e un fel de reper personal.
”Numele” vorbeşte despre fiecare dintre noi, despre slăbiciunile noastre, despre frustrări, despre imposibiliatea comunicării, despre izolare şi un fel de cenzură a sentimentelor. Aduce în prim-plan nişte oameni simpli, cu probleme pe care nu ştiu să le rezolve, sau amână să le înfrunte.
Vorbeşte de nevoia de dragoste, de atenţie, de întelegere. Beate (sau Fata, personajul meu) vine acasă singură, cu autobuzul, dar însărcinată în ultima lună. Speră să găsească înţelegere şi sprijin în familia ei. La scurt timp apare şi tatăl copilului (Cezar Grumăzescu, un partener excelent), un tată tânăr şi lipsit de experinţă, prea tânăr pentru a-şi asuma o asemenea responsabilitate, iar împreună încearcă să-şi facă puţin curaj, să se convingă că vor fi nişte părinţi buni pentru copilul lor, dar toată această fărâmă de încredere este spulberată de reactia ostilă a părinţilor (Mama – Ana Ciontea, Tata – Gheorghe Visu, actori de la care am învăţat enorm şi de la care încă mai am de învăţat).
“Fata” îşi găseşte un sprijin în sora ei (Aida Avieriţei, o actriţă specială), dar nu e suficient. Ajunge să îşi caute alinare şi în fostul iubit Bjarne (Bogdan Nechifor, un alt partener extrem de generos), de fapt încearcă să rememoreze sentimentul primei iubiri, care acum nu mai era la fel de intens. Rămâne singură, părăsită de toţi, neînţeleasă, dar cu acest mare dar, copilul, care îi oferă resuresele necesare unui nou început.
Cam aceasta ar fi scurta poveste a personajului meu, un rol minunat care m-a „obligat” să-mi accesez sensibilitatea, vulnerabilitatea, candoarea şi nevoia de iubire. „ Numele” este un spectacol sincer, alcătuit din tăceri care spun mai mult decât cuvintele, din tensiuni apăsătoare şi din neputinţa omului de a recunoaşte şi de a înfrunta.
Repet, este o poveste de actualitate, fiecare dintre noi putem fi puşi în faţa unui astfel de eveniment, depinde de fiecare cum alege să îl trăiască. Pentru mine, teatrul este viaţa comprimată şi cred că publicul pentru asta vine la teatru, pentru a se recunoaşte pe scenă şi pentru a pleca acasă altfel, cu întrebări, cu alte gânduri, cu nevoia de a schimba ceva. Aşa că vă invit la „Numele” .Vreau să le mulţumesc colegilor mei, alături de care am construit rolul. Fiecare şi-a pus amprenta. De la fiecare am învăţat, am furat. Multumesc regizorului Vlad Cristache pentru că a avut încredere în mine, pentru că m-a vazut şi pentru că a avut răbdare.
Ai văzut spectacolele în care jucau cei contra cărora ai concurat? Cum ţi-au plăcut?
Din păcate nu, pentru că de cele mai multe ori se întâmplă să am şi eu spectacol în aceeaşi seară, iar dacă nu am spectacol am repetiţii. Stiu că sunt foarte buni. Îi felicit sincer şi sper să ne întâlnim în viitoare proiecte.
Ai idoli în teatrul românesc de astăzi? Oameni cu care ai vrea să lucrezi?
Mi-aş dori foarte mult să joc alături de domnul Victor Rebengiuc. A fost primul care mi-a oferit un premiu când eram în liceu. S-a întâmplat la festivalul „George Constantin”, eram în trupa de teatru „Catharsis” a liceului „Gherghe Şincai”. Îl admir, îl urmăresc şi cred că ar fi o întâlnire de la care voi avea de învăţat.
MAMA ACTRIŢEI TRECE ALĂTURI DE EA PRIN TRAVALIUL NAŞTERII ROLULUI
Ai un loc de muncă stabil? Ai o carte de muncă bagată pe la vreun teatru sau ceva? Care mai e situaţia cu locurile pentru tineri în teatrele de stat?
Sunt colaboratoare, nu sunt angajată. Nu ştiu foarte multe despre locurile pentru tineri. Ştiu că sunt blocate. Şi mai ştiu că e nevoie de tineri în teatre.
Câştigi destul din teatru/film cât să supravieţuieşti? Trăieşti din asta?
Câstig decent, momentan doar din teatru, nu si film. Eu sunt norocoasă pentru că sunt din Bucureşti, nu plătesc chirie, şi, în caz de fonduri epuizate, mama mea găteşte foarte bine şi nu are cum să mă refuze.
Cine este cel mai important om din cariera ta?
Mama. Când lucrez la un rol, mama trece cu mine prin travaliul naşterii rolului. Când vin de la repetiţii îmi vărs neputinţa în faţa ei. Toate momentele în care nu-mi iese, nu ştiu cum să fac, depresiile, ea le încasează în mod direct. Cred că îi este foarte greu să asculte aceeaşi placă de fiecare dată şi îi mulţumesc pentru că îşi găseşte resursele pentru a mă îmbărbăta, a mă susţine şi a-mi da şutul de care am nevoie. Mama îmi ştie punctele tari, slăbiciunile şi de fiecare dată mi le aduce aminte. Acum n-are încotro, că doar o fată are! Şi actriţă!
Tu ce ai schimba în teatrul românesc de astăzi?
Aş da mai mult credit generaţiilor tinere de actori. Aş lasa energia aceasta proaspătă să bucure mai mult!
Foto: Adi Bulboacă, Florin Biolan
