de Florina Tecuceanu marţi, 3 mai 2016
Actorul va primi un Premiu special pentru o viaţă dedicată teatrului şi poeziei la Gala Premiilor UNITER care se desfăşoară pe 9 mai la Oradea.
un interviu de Florina Tecuceanu
Florina Tecuceanu: V-aţi născut la Vaslui, aţi început Facultatea de Actorie la Cluj, aţi absolvit la Bucureşti şi aţi fost apoi angajat la Teatrul de Stat din Oradea, unde aţi jucat o viaţă. Cum s-a întâmplat să aveţi acest traseu atât “sinuos”?
Eugen Ţugulea: De fapt, a fost chiar mai sinuos: am „căzut” la Bucureşti, am reuşit, peste câteva zile, la Iaşi, s-a desfiinţat Institutul de la Iaşi, ne-am mutat la Cluj-Napoca, am făcut acolo trei ani şi după o situaţie similară cu cea de la Iaşi, ne-am mutat la Bucureşti, unde, în sfârşit, am absolvit. Şi fiindcă, în timpul stagiului militar, încorporarea am efectuat-o la Oradea, văzând clădirea Teatrului, am hotărât (noi, studenţii de la grupa de la Cluj) să venim, „in corpore”, aici! Ceea ce am şi făcut. În 1955, doisprezece dintre absolvenţi am contribuit la formarea nucleului care a pus bazele Secţiei române a Teatrului de Stat Oradea – azi Teatrul „Regina Maria” Oradea – Trupa „Iosif Vulcan”.
Cu timpul, mulţi au plecat în alte teatre sau… în alte lumi!… Eu am rămas! Chiar dacă au trecut, de atunci, peste şaizeci de ani.
Sunteţi pensionar, dar încă mai realizaţi spectacole. Cum reuşiţi?
Deşi m-am pensionat de peste cincisprezece ani, nu m-am despărţit de Teatru. Chiar atunci când nu am fost distribuit, mi-am găsit ceva de făcut, de pildă, spectacolul „Între noi, actorii…” (împreună cu un alt pensionar – Ioan Abrudan) sau cele de versuri cu balade populare, ori versuri din Eminescu, Michelangelo, Topârceanu, pe care le-am ţinut sub emblema Teatrului, aşa cum voi face şi cu spectacolul care va urma, probabil în toamnă, pe un text de Samuil Alioşin, cu un titlu încă provizoriu. Probabil… „Eterna poveste”. Cum reuşesc? Simplu: nu pot trăi fără să fac ceva… Şi cum nu mă pricep decât la teatru…
Aţi jucat în aproape 140 de roluri şi aţi semnat regia la nouă spectacole – dacă sunt mai multe, vă rog să corectaţi! Le priviţi cu detaşare, sau încă simţiţi emoţia care vă însoţea atunci când le dădeaţi viaţă? Care v-au fost foarte dragi?
Le-au numărat alţii, eu n-am făcut-o, dar mai sunt câteva care au scăpat numărătorii. N-are importanţă! Semnificativ este că „au fost”! Şi că pe unele nu le poţi uita, iar pe altele nu ştii cum să faci ca să le uiţi! Sper că cele din prima categorie sunt mai multe. Cum să-l uiţi pe prof. Butnaru din „Nota zero la purtare” de Virgil Stoenescu şi Octavian Sava, pentru care, la premieră, am fost ovaţionat! Eu aveam douăzeci şi şapte de ani, iar Butnaru vreo şaptezeci! Sau pe Ionescu (cel mare) din „Ioneştii”, de Platon Pardău, pentru care directorul Mircea Bradu, care ştia, mi-a înmânat Diploma şi Premiul II, la nivel naţional, în timpul aplauzelor de după premiera pe care doresc cel mai mult s-o uit: „O noapte furtunoasă” de I.L.Caragiale, în care jucam chiar pe Jupân Dumitrache?! Ori pe Grünwald din „Revolta marinarilor de pe Caine”? Sau Tatăl din „Balconul” lui D.R.Popescu. Sau… dar să nu mă mai laud. Au fost şi din… celelalte. Şi destule!
Un actor nu-şi poate uita rolurile, aşa cum o mamă nu-şi poate uita copiii! Sunt esenţa existenţei noastre: şi cele bune, şi cele mai puţin bune… Ele au făcut, cândva, parte organică din noi. Şi mai fac!
În cele două mandate de director la Teatrul din Oradea care au fost realizările de care sunteţi mândru?
Am fost director în două mandate (1960-1968 şi 1972-1977), după fiecare plecând prin demisie, scrisă şi înregistrată – deşi nu se obişnuia atunci – din motive „de amestec în treburile interne”. Nu-mi place să comentez, ca să nu par… dizident! (Nu cunoşteam sensul termenului pe atunci!).
Am făcut şi bune şi, probabil, unele mai puţin bune. Dar mă mândresc cu iniţierea unui ciclu de piese istorice, foarte necesare după părerea mea – atunci, ca şi acum, de altfel– iar în al doilea mandat, cu structurarea unui colectiv de actori, regizori, scenografi, echilibrat valoric şi pe genuri şi categorii de vârstă, baza – în opinia mea – obţinerii unor performanţe artistice constant valoric.
Cine v-a ajutat cel mai mult în profesia dvs.?
Am învăţat de la toţi şi ce e bine, şi ce e rău. Dar, în primul rând, am învăţat muncind. Obişnuit s-o fac de mic, am tratat cu seriozitate ceea ce am avut de făcut, ca interpret sau conducător de instituţie. Şi, în acelaşi timp, am încercat să fiu corect – cu mine însumi şi cu toţi colaboratorii. Nu ştiu dacă am reuşit totdeauna. Dar, vorba unui personaj dintr-o piesă în care joc acum, „Eu am încercat”!
Aţi susţinut numeroase spectacole de poezie, aveţi multă experienţă că “recitator”. De ce are nevoie un actor pentru a fi un bun recitator?
În primul rând să-i placă poezia! Dar, destul de mulţi actori nu agreează versurile, poate şi din cauză că în Institut, la „Vorbirea scenică” sunt chinuiţi să înveţe desluşirea sensurilor unor texte pe versuri! Exerciţiu nu prea comod, dar absolut necesar, deoarece astfel se obţine baza înţelegerii şi exprimării sensurilor cuvintelor pe care le rostim pe scenă. Şi doar nu să-i placă poezia, ci, atunci când vrea s-o rostească, să aibă răbdare să repete de zeci şi zeci de ori, până sesizează şi cele mai subtile nuanţe. Nu exagerez, cu nimic, atunci când afirm că pentru Sonetele lui Michelangelo am lucrat un an până mi-am permis să le „scot la public”, iar pentru Topârceanu vreo zece luni. „Luceafărul” lui Eminescu, pe care cred că l-am recitat de vreo 30-40 de ori, l-am repetat de vreo două sute de ori!
Citiţi multă poezie? Care este poetul dvs preferat?
Nu sunt obsedat, în mod special, de poezie. Am citit şi poezia populară şi pe cea a autorilor clasici, ca şi pe cei moderni. Paradoxal, deşi n-am făcut un recital cu poezia lui, cel mai mult îmi place Nichita Stănescu! E o mare satisfacţie să-i înţelegi şi să-i exprimi „poezia specială” pe care a scris-o.
Cum credeţi că pot fi atraşi ţinerii către poezie – ştiut fiind că adolescenţii şi copiii de astăzi nu prea sunt interesaţi de studiu, de lectură în general?
Am ţinut câteva recitaluri, cu versuri din Eminescu şi Topârceanu, în câteva licee din Oradea, şi chiar la Liceul Românesc din Ungaria. Pot spune că m-au ascultat aşa cum, poate, nu mă aşteptam; adică foarte bine, şi au reacţionat la fel. Cred că aşa ar trebui început. Dacă ei vor înţelege poezia, bine prezentată şi dacă simt că le comunică ceva, cred că vor încerca să o şi citească. Sper, fiindcă în şcoli am întâlnit elevi „cu totul altfel” decât ne place să-i etichetăm. Şi nu pot să cred că le place doar muzica „de un anumit gen” ori doar tabletele…
De fapt, care este povestea devenirii dvs. ca actor? De ce aţi ales această meserie?
Nu am visat să mă fac actor, cu toate că mi-a plăcut să urmăresc spectacolele de teatru, intrând la unele din cele venite în turneu, în oraşul natal, prin mijloace nu totdeauna ortodoxe. De pildă, prin geamul de la WC-ul sălii de spectacole, cu capul în jos!?!
…Dar, s-a întâmplat să facem un spectacol, pe când eram în ultimul an de liceu şi să mă vadă un inspector şcolar, venit de la Bucureşti şi să mă incite! Mi-am încercat şansa şi, chiar dacă „nu din prima”, mi-a ieşit!
Veţi primi Premiul special al UNITER pentru “o viaţă dedicată Teatrului şi poeziei”. Cum traduceţi “o viaţă dedicată teatrului şi poeziei”?
Pentru mine, familia şi profesia sunt pe acelaşi plan. Le-am tratat cu aceeaşi dragoste şi răspundere. Am încercat să nu trişez cu niciuna dintre ele.
Probabil, faptul că am stat şaizeci de ani doar în acelaşi colectiv, că l-am condus vreo patrusprezece ani, că după pensionare am continuat să joc, iar atunci când nu am fost distribuit, am făcut-o singur, găsindu-mi refugiul în poezie (am realizat patru recitaluri din Poezia populară, din Eminescu, Michelangelo şi Topârceanu – fiecare de peste 80-90 de minute), poate, toate la un loc, au îndreptăţit Senatul UNITER să considere că merit să se gândească şi la mine ca la unul, din cei foarte mulţi, care după o viaţă petrecută pe scenă, pot fi luaţi în consideraţie. Iar acest adagio „şi poeziei” ar fi putut fi hotărâtor.
Şi foarte probabil, Zeiţa Fortuna mi-a dat un uşor ghiont în spate şi mi-a şoptit la ureche: „Fii atent, se joacă pe teren propriu şi ai 5 % şanse suplimentare”. S-ar putea ca ăsta să fie adevărul!
