de Cristina Enescu luni, 6 mai 2019
Ce reprezintă pentru tine nominalizarea de anul acesta la Premiile UNITER pentru critică de teatru?
Teoretic, orice nominalizare, distincție sau premiu reprezintă o recunoaștere a muncii tale, un semn că ești pe drumul cel bun. Și asta am simțit la fiecare dintre cele trei nominalizări pentru acest premiu primite până acum și, bineînțeles, și atunci când l-am luat prima dată, cu ani în urmă. Din păcate, când unul dintre jurații care au făcut nominalizările declară public, cum s-a întâmplat în acest an, că la unele categorii ”n-au prea avut de unde alege”, iar categoria ”critică de teatru”, alături de categoria ”debut” sunt menționate ca fiind în această situație, bucuria nominalizării se cam topește. Într-o lume normală, o asemenea gafă, care compromite chiar miza acestor premii, l-ar ține departe pe respectivul jurat de asemenea viitoare evenimente, dar e suficient să ne uităm puțin în jur și să vedem că nu trăim într-o lume tocmai normală. În orice caz, vreau să profit de întrebarea ta și să menționez câțiva colegi care ar fi meritat această nominalizare, cred eu, cel puțin la fel cât o merit eu sau colegii mei nominalizați anul acesta, Oltița Cîntec și Călin Ciobotari. Este vorba despre Oana Stoica, autoarea unei excelente rubrici de teatru săptămânale la Dilema veche, despre Oana Cristea-Grigorescu, care nu doar scrie constant pentru Observator cultural și Scena.ro, dar face o muncă extraordinară de curatoriere a producțiilor de la Teatrul radiofonic, și, deloc în ultimul rând, ba dimpotrivă, de Miruna Runcan, autoare de cărți de teatru și serii de articole care completează goluri istorice din memoria teatrului românesc. Ca să nu mai spun de Florica Ichim, care a împlinit anul trecut 20 de ani când editează revista Teatrul azi, așa cum noi, la Scena.ro, am împlinit 10 ani. Trebuie doar să fii puțin atent și onest ca să observi și să apreciezi munca colegilor tăi.
Un alt lucru important apropo de aceste nominalizări este acela că ele au generat o necesară dezbatere privind lipsa flagrantă de recunoaștere a regizoarelor în teatrul românesc: singura regizoare nominalizată și premiată în anii 90 a fost Cătălina Buzoianu, iar în ultimii douăzeci de ani au existat doar patru nominalizări la Premiile Uniter și doar două premii, unul pentru cel mai bun regizor, categoria este de altfel în continuare numită la masculin (Anca Bradu) și unul pentru cel mai bun spectacol (Gianina Cărbunariu). Un premiu la zece ani!!! Și asta în condițiile în care un număr tot mai mare de regizoare activează în special în teatrul independent, și-au construit un public și au lucruri relevante de spus, atât prin temele alese, cât și prin mijloacele folosite, în ciuda bugetelor extrem de reduse pe care le au la dispoziție.
Într-un interviu de acum doi ani spuneai că „la noi e încă totul de făcut”. Crezi că teatrul românesc e încă în situația asta? Dacă da, când și cum o va depăși?
Poate nu chiar totul, dar sunt cu siguranță multe de făcut în continuare! Se împlinesc anul acesta 30 de ani de la Revoluția din 1989 și cred că e un bun moment de reflecție asupra a ceea ce am reușit sau nu să facem din ceea ce ne-am propus – individual sau colectiv – prin munca noastră în teatru. La Scena.ro am inițiat cu această ocazie o serie de discuții pe diverse teme cu invitați din toate generațiile, tocmai pentru a încerca o asemenea auto-evaluare a mișcării teatrale. Discuțiile au fost ascultate deja de sute de oameni și sunt în continuare reunite în Podcastul Scena.ro care poate fi accesat de pe website-ul revistei. https://soundcloud.com/revistascenaro
Ce mi se pare absolut necesar este să ieșim mai mult din izolare, să facem să circule spectacole și artiști români în contexte cu adevărat prestigioase, în marile festivaluri, în showcase-uri sau în venue-uri recunoscute în lume pentru calitatea programării lor. Teatrul românesc se vede prea puțin în afara granițelor țării. Iar o altă problemă majoră este profesionalizarea și depolitizarea managementului teatral – dar aici e atât de mult de discutat și de acționat!
Nu de puține ori ai scris nu doar critică de teatru, ci ai subliniat și deficiențele managementului și culturii teatrale din România. Cum ai caracteriza poziția pe care o ai față de establishment-ul teatral de la noi, așa cum îl vezi acum?
Spiritul critic nu poate fi exersat altfel decât ținând cont de contextul mai larg în care se nasc spectacolele, de tendințele, curentele și dinamicile întregii plaje de evenimente teatrale – de stat și private/independente – care se află în continuă mișcare. Am fost și sunt critică la adresa establishment-ului teatral, așa cum a fost el conservat după 1990, fiindcă oricine se uită atent constată că în lipsa unor reforme absolut necesare pentru instituțiile teatrale de stat acest sistem a devenit tot mai sufocant pentru noile generații și că, în loc să creeze un spațiu pentru talente autentice, creativitate și inovație, nu face decât să mimeze deschiderea, concentrându-se în realitatea asupra metodelor de prezervare a status quo-ului, prin schimbarea unor legi care ar fi putut produce schimbarea dacă erau puse în aplicare așa cum erau gândite inițial, prin lipsă de transparență privind bugetele, lipsă de direcție privind repertoriile și lipsă de interes pentru nevoile reale ale publicului. Asta a condus, în timp, la un teatru public tot mai comercial și superficial, fără nici un interes pentru educarea publicului și pentru creșterea viitorilor spectatori, un teatru lipsit de diversitate tematică, un teatru în care multe categorii de public potențial nu se simt reprezentate în vreun fel, un teatru care nu reflectă dinamica actuală a societății românești.
Ce provocări are teatrul din România acum? Dar critica de teatru?
Lista de provocări e lungă, dar cred că cea mai importantă dintre ele este să țină ritmul cu vremurile pe care le trăim. Am tot mai des senzația când merg la teatru în România că intru într-un tunel al timpului și călătoresc înapoi prin el, fiindcă ceea ce văd, temele dar mai ales felul în care sunt spuse poveștile, mijloacele folosite și conexiunile de idei țin de trecut, nu de prezent. Ritmul timpului în care trăim, ideile care circulă, preocupările oamenilor contemporani și temele lor de discuție apar foarte rar în spectacole – mă refer aici la repertoriile teatrelor de stat – și atunci nu poți să nu te întrebi de ce ar mai merge cineva la teatru când sunt atâtea alte locuri în care ar putea să-și petreacă timpul liber și așa tot mai puțin.
În concordanță cu această provocare pentru teatrul din România și critica de aici ar trebui să fie provocată, cred eu, să critice nu doar spectacolele în sine, ci și relevanța lor pentru publicul contemporan chemat să le vadă, un public din ce în ce mai puțin numeros, conform Barometrelor culturale anuale, pe care se pare că puțină lume din teatru le consultă. Peste tot în lume aceste studii stau la baza fundamentării politicilor culturale, a activității concrete a instituțiilor culturale, ceea ce din păcate continuă să nu se întâmple și la noi, cel puțin nu în teatru (cu foarte, foarte puține excepții).
De este important pentru tine proiectul SCENA.RO? Și căror altor proiecte le dedici actualmente timp și speranță?
Am auzit în anii trecuți artiști care spuneau, nu știu cât de serios, ”ce mai contează critica de teatru, oricum noi ne vindem biletele” și m-am mirat auzind asta de lipsa de orizont pe care o dovedește o asemenea părere. În teatrul românesc criticii nu au contribuit niciodată esențial la ”vinderea de bilete”, mai ales că teatrul nu a fost până de curând o antrepriză cu scopuri comerciale. Dar criticii au fost și sunt în continuare instrumentali în păstrarea memoriei unei arte efemere prin natura ei, ei sunt cei care urmăresc în timp creația unor actori, regizori, scenografi, fac conexiuni și pot fixa un profil al operei acestora, pentru generațiile viitoare. Lumea teatrului are nevoie de critici fiindcă ei sunt nu doar oglinda de moment a muncii lor, ci și memoria lor, șansa lor la înscrierea în posteritate, ei sunt cei care le-au urmărit evoluția de-a lungul timpului, care fac conexiuni între diverse roluri și diverse perioade de creație, ei consemnează pentru generațiile viitoare ”tabloul mai mare” din care fiecare dintre acești artiști face parte. Nu doar că oamenii de teatru au nevoie de critici, dar această nevoie este una fundamentală, așa cum și în viață în general nu poți crește, nu poți evolua dacă nu asculți criticile care ți se aduc, dacă pleci urechea numai înspre aceia care te laudă. Cei care fac asta dovedesc o lipsă funciară de maturitate.
Ca să răspund mai direct la întrebarea ta, de-asta cred că e important să existe o revistă ca Scena.ro, care pe lângă teatru urmărește și dansul, opera, spectacolele de animație și intersecțiile dintre acestea. Încercăm, în plus, să ținem legătura cu ce se întâmplă în lume, pentru că puțini sunt cei care pot vedea constant spectacole în afara țării, în schimb corespondenții noștri din Paris, New York, Viena sau Berlin scriu constant despre ce se întâmplă pe cele mai importante scene, creând în mod natural o conexiune din care ar trebui să se hrănească și artiștii români – cei cu adevărat curioși, care vor să rămână la curent. Toate acestea se regăsesc, începând de anul trecut, în arhiva online de pe site-ul www.revistascena.ro unde apar (deocamdată) primele 39 de numere ale revistei publicate de-a lungul primilor zece ani de existență, împliniți în 2018.
Asociația Română pentru Promovarea Artelor Spectacolului pe care o conduc și care împlinește anul acesta opt ani de existență are și multe alte proiecte, în primul rând Platforma Internațională de Teatru București, care a ajuns la cea de-a 6-a ediție și are anul acesta tema ”Revoluția mea”, discutând nu doar Revoluția din 1989 și efectele ei, ci și micile revoluții personale, care ne fac să evoluăm, să progresăm, să înțelegem mai bine lumea în care trăim. Avem și proiecte de teatru educațional, proiecte de educație prin cultură, rezidențe, și pentru toate căutăm constant finanțări, scriem aplicații, facem ceea ce se cheamă fundraising, fiindcă nu avem – asemeni întregului sector independent – nici o sumă asigurată, deși proiectele noastre au de-a face aproape exclusiv cu educația prin cultură, suplinind astfel o lipsă identificată în instituțiile culturale subvenționate de stat. E încă una dintre anomaliile unui sistem cultural tot mai degradat în acești 30 de ani.
Anul acesta, critica de teatru din România va…. ? (o previziune, o dorință legată de cum va evolua).
Critica de teatru din România va continua, va persevera, va deveni, sper, mai vizibilă și mai vocală, poate și puțin mai curajoasă. Cred că una dintre cele mai mari probleme pe care le avem în România și despre care ar trebui să vorbim deschis este faptul că toate guvernările au marginalizat constant cultura și educația, le tratează cu dispreț și indiferență. Primele bugete care se taie când nu sunt bani sunt cele destinate lor, cum se întâmplă, din nou, în 2019. Iar fără educație și cultură, orice ar face o societate, ea nu poate crește, nu se poate dezvolta în mod real, pe fundamente corecte. Din asta pierdem toți, pe termen lung.
„Critica din România ar trebui să fie provocată, cred eu, să critice nu doar spectacolele în sine, ci și relevanța lor pentru publicul contemporan chemat să le vadă.”
Cristina Modreanu, critic de teatru
Credit foto cover: Cornel Lazia
