de Andrei Crăciun miercuri, 28 februarie 2018
Astăzi ne răspunde Cosmina Olariu (25 de ani), actrița care a triumfat anul trecut la Gala Tânărului Actor HOP, proaspăt angajată la Naționalul din București.
ACTRIȚA RECOMANDĂ
Cosmina, în ce spectacole joci în această stagiune?
Joc în Cursă de șoareci, de Agatha Christie. În regia lui Erwin Șimșensohn. La Teatrul Național din București, unde sunt și angajată din decembrie 2017.
Un alt spectacol pe care îl recomanzi, deși nu joci în el.
E un spectacol pe care l-am văzut anul trecut în Festivalul Național de Teatru și chiar mi-a schimbat un pic percepția asupra actoriei. Se numește Azilul de noapte, în regia lui Yuri Kordonski. A fost montat la Teatrul Maghiar din Cluj. M-a impresionat pentru că m-a purtat senzorial prin toată acțiunea. Stăteam în primul rând și efectiv puteam să miros mizeria în care trăiau acei oameni din Azilul de noapte… Mi s-a făcut rău fizic. A surprins o realitate în toate formele ei. E un spectacol foarte profund.
Un actor, coleg cu dumneata, care îți place.
(n.r. – actrița ezită) Andrei Huțuleac. Îl stimez pentru faptul că are o liberate a gândului pe care puțini actori din România cred că o mai au. O libertate asumată.
O actriță colegă cu dumneata, care îți place.
Ana Bianca Popescu. Pentru că e un actor complex.
Un regizor care îți place.
Sunt foarte mulți. Am avut o întâlnire foarte frumoasă cu Alexandru Dabija, la Gala HOP. Un regizor pe care îl stimez pentru calitatea lui profesională e Yuri Kordonski. E unul dintre visele mele să lucrez cu el. M-ar împlini și mi-ar schimba multe prejudecăți cu privire la meseria asta.
Un motiv pentru care să meargă lumea la teatru.
E frumos să visezi cu ochii deschiși. A sunat prea poetic? A, și mi se mai pare că al patrulea perete e de fapt o oglindă…
CELE MAI…
Care e cel mai bun sfat primit în cariera dumitale?
Am primit multe și încă le primesc. Dar cel mai bun a fost să mă aud pe scenă. Îmi amintesc de un lucru pe care mi l-a zis doamna Simona Bondoc, pe care o apreciez foarte mult. Are o vârstă înaintată (n.r. – 85 de ani) și o mare experiență. Aveam emoții foarte mari la debutul meu la Național. Tremurau chiloții pe mine, efectiv. M-a strâns așa de mână și mi-a zis: Să-l fi văzut pe Birlic cum era… Am luat-o ca pe un îndemn să nu pierd emoția înaintea unui act artistic.
Care este cea mai neobișnuită întâmplare trăită de dumneata pe o scenă?
Mi s-au întâmplat foarte multe lucruri… unele extrem de penibile. În spectacolul de licență jucam în Și caii se împușcă, nu-i așa? Se făcea heblu și înainte să se facă heblu se arunca un pistol pe jos. Din păcate, colegul și partenerul meu de scenă a aruncat pistolul prea departe de mine și amuzant era dacă se aprindea lumina când eram în patru labe căutând pistolul pe jos. A mai fost un moment: jucam o fată gravidă cu un italian a cărui identitate și morală erau îndoielnice. După spectacol, am ieșit afară și mă aștepta o fetiță. Era cu mama ei. Fetița, când a văzut că nu mai am burtă… a început să plângă foarte tare! Ea credea foarte tare că eu sunt însărcinată și că urmează să nasc. Se legase emoțional de personaj. A început să plângă și își pusese capul pe burta mea lipsă. Nu putea să conceapă că totul a fost o butaforie. Mi s-a părut măgulitor. Eram prin anul III de facultate.
Care este cel mai provocator spectacol de-al dumitale de până acum?
Cursa de șoareci. Îți dai seama, Naționalul… Am un mare respect pentru scena asta.
Cel mai dificil din experiența dumitale de actriță.
Momentul în care am început să privesc meseria un pic altfel. Meseria… mi se pare urât cuvântul. Hai să zicem vocația. Vocația pe care o am. Nu a fost cel mai dificil moment, dar a fost important. Cel mai greu mi se pare să îți accepți vulnerabilitatea pe scenă, să ajungi la sinceritatea absolută. Și dăruirea… capacitatea de a da constant o emoție și un gând.
Cel mai bun lucru care ți s-a întâmplat de când ești actriță.
Că joc. E cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat în viața mea. Actoria pe mine m-a ajutat să mă descopăr foarte mult. Să-mi descopăr și frustrările, și gândurile negre, și angoasele, și să mi le și îmbrățișez. Mi se pare un privilegiu să fiu pe scenă. Nu cred că multă lume are capacitatea să accepte lucrurile astea, să le și îmbrățișeze.
Care e cea mai importantă întâlnire pe care ai avut-o dumneata în teatru?
Cu Veniamin Filshtinsky (n.r. – de la Institutul de Artă Teatrală din Sankt Petersburg), la laboratorul Cehov, de la Gala HOP. Mi-am dat seama cât e Cehov de actual. Și va rămâne actual și peste trei sute de ani. Cehov e contemporan cu noi.
„Actoria pe mine m-a ajutat să mă descopăr foarte mult. Să-mi descopăr și frustrările, și gândurile negre, și angoasele, și să mi le și îmbrățișez.”
Cosmina Olariu, actriță
