de Uniter luni, 21 decembrie 2020
Semnezi felicitarea UNITER din acest an. Cum a apărut această felicitare? E oare legată de vreo amintire din copilărie?
Cosmin Ardeleanu: Am făcut și eu câțiva oameni de zăpadă atunci când eram mic. Dar nu atât de mulți 🙂 Felicitarea n-a „apărut” într-o ambianță poetică, ci într-una mult mai concretă: am căutat să bifez integral câteva cerințe. Nu ale clientului, care m-a invitat cu generozitate să desenez ce vreau eu, ci unele pe care mi le-am propus singur, de bună voie.
Întâi, să fie vorba, firește, despre iarnă. O iarnă poetică, e adevărat. Pe urmă, mi-am dorit să aduc cumva în prim-plan și publicul, destinatarul încercărilor noastre, ale artiștilor din teatre. Omuleții de zăpadă sunt așezați în fotoliile unei săli de teatru. Una pe care n-am mai desenat-o, ca să-i las și privitorului ceva de făcut. Mi-am mai propus apoi ca urarea scrisă acolo să fie una potrivită, personală, bine țintită. Spre ceea ce visează toți destinatarii, artiștii, să primească de la expeditorul acestei felicitări, Uniter, deși mulți dintre ei nu recunosc asta. Atenție, confirmare, congratulare. Nu știu pe nimeni care să fi construit vreodată ceva solid fără mândrie și siguranță de sine. Oricât de straniu s-ar fi însoțit ele și cu vulnerabilitatea, care nu-i lipsește niciunui creator pământean. Am încercat să pictez o felicitare care să nu aterizeze foarte repede peste plicurile cu facturi achitate.
Cu ce lucruri bune rămâi la finalul acestui an, în plan profesional?
Nemaifiind în fiecare zi la volan, am putut să mă ocup de dimineață până seara de cartea mea. Lucrez la o carte. Despre muzică și scenografie, cele două mari pasiuni ale mele. De mai mulți ani, tot scriu în fiecare zi la ea. Iar cu ocazia virusului, aproape am terminat-o.
Ce așteptări, ce planuri ai pentru 2021?
Plănuiesc să pun și eu umărul, alături de colegii mei, la reconstrucția teatrului. O întreprindere care se va întinde pe mai mulți ani. Probabil zece. Sau douăzeci. Mă refer la teatrul din România. Unde avem atâta nevoie să regăsim reperele veritabile, respectul pentru muncă, pentru colegi, talent, profesie, să (re)învățăm să ne bucurăm și să fim recunoscători. Par vorbe mari (și sunt!), însă le spun din suflet. Și apăsat. Cred că ne pomenim astăzi într-o situație disperată (mă gândesc la aceea din teatre și din școlile de teatru, nu la cea pandemică) tocmai pentru că am neglijat, multă vreme, lucrurile mari. Acelea patetice, prețioase, pe care tocmai le-am înșirat bombastic deasupra. Și care, într-o țară confiscată de aproape un secol, condusă cu prea puțină dragoste, de impostori, sunt acum pe cale de dispariție. Pandemia, cel puțin la noi, pare să oglindească această extincție a valorilor. Fără să privim din nou și către ele, și în noi înșine, am impresia că această „închidere“, în care (deloc întâmplător) trăim de aproape un an de zile, nu se va deschide prea curând de una singură.
Cum îți amintești cea mai frumoasă zi de Sărbători?
Pe vremea când Sărbătorile erau interzise, câțiva copii din Mini-Song (cinci, cu tot cu mine și cu soră-mea) ne adunam în fiecare decembrie să repetăm colinde. Cum cântam și la chitară, eu eram „conducătorul” grupului. Iar mini-recitalurile de atunci sunt cele mai frumoase amintiri de Crăciun. Ele și melanjul emoțiilor noastre, de mini-artiști, cu frigul și bezna în care trăiam.
Un gând pentru spectatori, la final de an?
Le urez să fie binevoitori și plini de răbdare. Pentru că va mai trece destulă vreme până se vor putea aduna așa, ca-n desenul meu. Dar atunci când fanii vor umple din nou sălile teatrelor noastre, aerul dinăuntru va fi curat, sănătos și gustos.
