de Florina Tecuceanu vineri, 27 noiembrie 2015
Dar, cum funcţiile sunt trecătoare, dar opera rămâne, interviul a reuşit să consemneze o parte dintre multele sale reuşite artistice.
Uniunea Teatrală din România (UNITER) a împlinit 25 de ani de existenţă, în 2015. Site-ul uniter.ro vă prezintă o serie de interviuri cu membrii Senatului UNITER.
Florina Tecuceanu: La 25 de ani de la înfiinţarea UNITER, care credeţi că sunt cele mai mari reuşite ale instituţiei? Dar lucrurile pe care le putea gestiona mai bine?
Claudiu Goga: Cea mai mare reuşită este că există. Cred că ar trebui să se reformeze pentru a răspunde mai bine contextului actual. 25 de ani înseamnă, dincolo de foarte multe reuşite, şi o firească inerţie care nu-i face bine.
Care ar trebui să fie strategia UNITER-ului în următorii 25 de ani?
Nu ştiu. Nu cred că ştie cineva. Ceea ce ştiu sigur este că dinamica lumii în care trăim nu permite strategii pe termen atât de lung.
Ce v-au oferit ultimii 25 de ani, în cariera dumneavoastră?
Cariera mea nu are încă 25 de ani, dar sunt vreo 15 -16 ani în care mi-am făcut meseria şi cred că istoria teatrului va ajunge cândva la concluzia că aceşti ani au fost, din păcate, progresiv, din ce în ce mai grei pentru toţi oamenii de teatru adevăraţi, în primul rând din cauza unui sistem legislativ anacronic.
Aţi primit Premiul UNITER pentru debut, în 1998, pentru “Conu Leonida faţă cu reacţiunea”. Cum percepeaţi atunci, ca tânăr regizor debutant în această meserie, instituţia numită UNITER?
Eram tânăr şi singurul lucru pe care-l doream era să fac spectacole bune, nu prea mă interesa ce era UNITER. Dacă stau să mă gândesc puţin, atunci pentru mine, UNITER era Ion Caramitru. Adică era ceva de bine.
La recenta ediţie FNT, spectacolul dvs, „Vizita bătrânei doamne” a fost primit foarte bine de public. Era în ultimele zile, ca şi cronologie, în festival… Cu ce sentiment v-aţi întors acasă?
Bănuiesc că orice regizor, orice artist e bucuros când arta lui, oricare ar fi ea, este apreciată, dar iertată să-mi fie lipsa de modestie, ştiu că Vizita bătrânei doamne este un spectacol foarte bun şi prin urmare reacţia publicului nu a fost o surpriză pentru mine. Am avut emoţii pentru că doamna Werner, interpreta Klarei Zachanasian, avusese un accident stupid cu o zi înainte şi a jucat cu o echipă SMURD în culise, iar spectacolul se putea opri în orice clipă. Dar spectacolul s-a terminat cu bine, aşa că m-am dus acasă mulţumindu-i lui Dumnezeu şi actorilor din distribuţie.
Din 2002, conduceţi Teatrul „Sică Alexandrescu” din Braşov. Ce realizări bifaţi, ca manager, dar şi ca regizor, în acest teatru?
Acum, când scriu aceste rânduri, sunt un director care şi-a dat demisia, în semn de protest faţă de abuzurile pe care Primăria Braşov, prin reprezentanţii săi, le făceau asupra teatrului. Poate că e un moment bun de bilanţ, dar cred, totuşi, că e treaba altora să aprecieze realizările mele ca director şi regizor. Spun doar că mare parte din premiile obţinute în cariera mea le-am obţinut cu spectacole montate la Braşov.
Festivalul de Dramaturgie Contemporană (FDC) de la Teatrul „Sică Alexandrescu” abia s-a încheiat. Cu ce s-a remarcat această ediţie? Care este rolul acestui festival?
La finalul acestei ediţii a FDC putem vorbi de cronica unui succes anunţat, asta pentru că de mulţi ani, acest festival şi-a câştigat un public excelent, dar şi exigent, care face ca sălile de teatru să fie pline şi, prin urmare, încasările din bilete pe măsură. Întotdeauna am avut două ţinte principale cu acest festival – să fie un eveniment cultural de anvergură (obiectiv atins, atâta timp cât în sondajul de opinie comandat de Primăria Braşov, festivalul a ieşit, în opinia braşovenilor, cel mai important eveniment cultural din oraş ) şi să fie un vehicul care să conducă publicul spre spectacolele din repertoriul teatrului. Şi acest obiectiv a fost atins, pentru că an de an numărul de spectatori la Braşov a crescut.
Aţi montat spectacole la foarte multe teatre din ţară. Pescăruşul de A. P. Cehov (Teatrul de Comedie, Bucureşti, 2013), Sex de Roob de Graff (Teatrul Metropolis, Bucureşti), Acasă, în miezul verii de Tracy Letts (Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri”, Iaşi) etc. Care dintre acestea teatre este „patria” dvs., ca artist? Unde vă simţiţi cel mai bine?
Nu voi putea face niciodată abstracţie de faptul că am debutat la Braşov, am lucrat mult aici, am avut succese mari aici şi timp de 13 ani am fost directorul teatrului. Aş zice că destinul a făcut ca teatrul din Braşov să fie prima iubire, cea care nu se uită niciodată. Dar viaţa m-a învăţat că există şi a doua iubire, şi a treia… şi cine mai ştie câte altele.
Cum sunteţi în relaţia cu actorii atunci când creaţi un spectacol? Sunteţi regizorul care le lasă o anumită libertate în creaţie, adică aveţi o democraţie a scenei, sau sunteţi regizorul care face exclusiv regulile jocului?
Cred că la întrebarea aceasta ar trebui să răspundă actorii. Adevărat că mi s-a dus buhul că ştiu să lucrez cu actorul (de altfel, cred că asta e principala calitate a unui regizor) şi mai ştiu că fiecare actor e unic şi trebuie lucrat cu el ca atare. Când distribui un actor, eu îi acord totală încredere, dar el îşi câştigă gradele de libertate artistică în funcţie de talentul şi de profesionalismul său.
Foto: Andrei Gîndac
