Cezar Grumăzescu, actor: „Scena românească s-a transformat în ultimii ani”

HAI LA TEATRU! UNITER continuă campania prin care artiștii vă invită să veniți la teatru, să vă convingeți că teatrul românesc are nu doar un mare trecut, ci și un mare prezent și, mai ales, un mare viitor. Astăzi ne răspunde Cezar Grumăzescu, din trupa foarte interesantă a Teatrului Mic din București.

Cezar Grumăzescu, actor: „Scena românească s-a transformat în ultimii ani”

ACTORUL RECOMANDĂ:

În ce spectacole joci în această stagiune?

Teatrul Mic: „Aglaja”, regia Ștefan Lupu; „Deșteptarea primăverii”, regia Vlad Cristache; „Viața și Moartea lui Richard al doilea”, regia Radu Iacoban; „Ținutul din miezul verii”, regia Vlad Massaci; „Apa vie”, regia Ștefan Lupu; „Romeo și Julieta”, regia Liliana Pană. Teatrul Evreiesc de Stat: „Băiatul din Brooklyn”, regia Cristi Juncu. Teatrul de Comedie: „Tartuffe”, regia László Bocsárdi și, sper, în „Directorul Executiv”, regia Vladimir Anton.
Teatrul Excelsior: „The History Boys: Povești cu parfum de liceu”, regia Vlad Cristache. Opera Comică pentru Copii: „Erus și Valea Răbdării”, regia Irina Slate.

Un spectacol pe care îl recomanzi (deși nu joci în el).

Sunt foarte multe spectacole pe care le-aș recomanda, dar dacă trebuie să mă rezum la unul, voi vorbi sub prisma celui mai recent spectacol care m-a năucit: „Pădurea spânzuraților”, în regia lui Radu Afrim.

Un actor tânăr din țara noastră, care îți place…

Voi numi persoane foarte tinere la următoarele trei întrebări. Unu: Voicu Aaniței.

O actriță tânără de la noi, care îți place.

Irina Sibef.

Un regizor tânăr de urmărit, din România.

În „Deșteptarea primăverii” (regia: Vlad Cristache), la Teatrul Mic

Dragoș Alexandru Mușoiu.

Un motiv pentru care să meargă spectatorii la teatru.

Într-o lume în care aud foarte des „Nu am mai fost de doi-trei ani la teatru”, le-aș propune să vină măcar din curiozitate. Scena românească s-a transformat în ultimii ani, s-a împrospătat și ca actori, dar și ca viziune, ca mesaj. Cred că percepția publicului despre teatru, despre cum se face, e outdated. Se întâmplă lucruri noi, începem să ne actualizăm și noi sistemele și apar spectacole puternice sau cel puțin interesante.

CELE MAI…

Cel mai bun sfat primit în carieră.

Să fiu eu însumi, cu toate calitățile și defectele mele și să nu fiu înverșunat să demonstrez ceva.

Cea mai neobișnuită întâmplare trăită pe scenă.

Eram în facultate, jucam Don Juan la licență, din „Don Juan moare ca toți ceilalți” de Teodor Mazilu, iar intrarea publicului se făcea pe o ușă care dădea direct în scenă. Deci publicul trebuia să treacă prin scenă ca să ajungă la scaune. Iar în actul II, când deja Don Juan este în pușcărie și are o discuție cu un gardian (jucat delicios de fain de Sergiu Costache), a bătut la ușă o doamnă. Nu am să uit niciodată pragul pe care l-a luat Sergiu, care apoi a întrebat cine e. De după ușă s-a auzit: „Aici moare Don Juan ca toți ceilalți?”. A fost criminal momentul, care a continuat vreme de trei minute, doamna fiind absolut hotărâtă să intre. Așa că s-a dus naibii orice convenție, am lăsat persoana înăuntru și aia a fost. Era potrivit, într-un fel, că a venit o femeie la celula lui Don Juan, dar în multe alte feluri a fost foarte caraghios.

Cel mai provocator spectacol de până acum pentru tine.

Joc deja de cinci ani în „Tartuffe”, regia László Bocsárdi. Apar pe scenă 10 minute maxim, la final de spectacol, și am monologul de încheiere. Stările prin care trec în cele cinci minute dinainte și apoi în cele 10 în care mă aflu pe scenă sunt greu de explicat. Nu de puține ori am crezut, spun asta cu toată sinceritatea, că voi leșina acolo în fața tuturor.

Cel mai dificil moment din viața ta în teatru.

Stagiunea 2015-2016 cred că a fost cea mai dificilă de până acum. Sper să nu mă înșel cu anii. În fine, am avut o stagiune în care nu am repetat la niciun spectacol. Și mai rău decât atât, aveam șapte spectacole în mai multe teatre din București care nu se jucau decât foarte rar. Erau luni în care aveam un singur spectacol. E crunt să știi că ai șapte spectacole care nu se joacă. Stările prin care am trecut în acea perioadă, nu știu cum să spun, dar m-au marcat. Când vedeam că toată luna aia contactul meu cu scena se rezuma la vreo două, trei ore de spectacol mă apuca plânsul. Stăteam în mijlocul sufrageriei, culcat, și plângeam. Am fost o umbră de om anul ăla, dar, ca din orice altă experiență, am și învățat ceva.

Cel mai bun lucru care ți s-a întâmplat de când ești actor.

În primul rând ar fi angajarea la Teatrul Mic. Să fiu într-un teatru cu așa o istorie și să fac parte dintr-o trupă puternică formată din actori cu experiență, dar și colegi apropiați de vârsta mea, prieteni, este minunat. Eu nu m-am gândit niciodată că o să mi se întâmple asta. Și nu pentru că nu aș fi avut încredere în mine, ci pentru că mă împăcasem cu gândul că toate locurile sunt blocate, că ideea de TRUPĂ a murit, că o să fim toți freelanceri până la urmă. Dar ar mai fi o întâmplare pe care o păstrez în sufletul meu cu mult drag. Acum câțiva ani am fost la Iași cu spectacolul „The History Boys”, în regia lui Vlad Cristache, iar în public a fost doamna care o ajută pe mama la curățenie o dată pe săptămână. Când ne-am întâlnit după, era pur și simplu modificată, nu putea să vorbească. Atunci mi-am dat seama ce efect poate avea prima întâlnire cu teatrul pentru un om. Nu de puține ori mă gândesc că poate este cineva în sală care a venit pentru prima oară la un spectacol și asta îmi dă o mare responsabilitate față de munca mea.

Cea mai interesantă întâlnire pe care ai avut-o până acum în teatru; de ce aceea?

Eu nu mă împac cu aceste superlative de „cea mai”, „cel mai”. Nimic din ce am răspuns până acum nu e racordat la aceste superlative. Nu cred în superlativ în general, cu atât mai puțin în această meserie. Nimeni nu e cel mai bun, toți avem perioade când suntem mai implicați și inspirați sau obosiți, în impas. De aceea cred și că nicio întâmplare nu e cea mai importantă, eu sunt o sumedenie de întâmplări (bune sau nu) și de oameni de care m-am legat. Pentru mine a fost revelator să-l văd pe David Esrig lucrând pe Shakespeare, dar extrem de important este și s-o am pe doamna Viorica la cabină, care să aibă grijă de mine, din spatele scenei, ca de copilul ei; sau să o duc cu mașina pe doamna Olga Tudorache (Dumnezeu să o odihnească!) la teatru și să nu vorbim niciodată despre teatru. Interesant, la întâlnirile interesante, mi se pare atunci când un artist mă impresionează prin modul de lucru, idei, creații, dar mă dezamăgește prin caracter. Astfel de paradoxuri mă bulversează.

„Mă împăcasem cu gândul că toate locurile sunt blocate, că ideea de TRUPĂ a murit, că o să fim toți freelanceri până la urmă.”
Cezar Grumăzescu, actor

Foto: Mihaela Tulea, Adi Tudose