de Andrei Crăciun miercuri, 20 aprilie 2016
Felicitări, dragă Ilinca Manolache, pentru nominalizarea pentru un Premiu UNITER. Ce ar însemna în cariera ta o asemenea recunoaştere?
Nu am nici cea mai vagă idee ce ar însemna. În general nu a insemnat nimic pentru nimeni…Poate ceva mai multe puncte la notorietate… în sensul că în breaslă, cel puţin, vor afla de mine nişte oameni care habar nu aveau că exist.
Ai mai primit şi tu premii în carieră? Când? Care? Cum a fost?
Am mai primit premii. Am primit premiu pentru cea mai bună actriţă in rol secundar la „Comedia ţine la Tineri”, pentru rolul pe care îl făceam în „ Priveşte înapoi cu mânie”, în regia lui Eugen Gyemant şi am primit premiul pentru cea mai bună actriţă în rol secundar, la prima ediţie a „Festivalului Naţional de Teatru Independent”, pentru rolul pe care îl făceam în „7 dintr-o lovitură”, în regia Liei Bugnar.
Am tot citit pe reţelele sociale observaţii cu privire la faptul că rolul pe care îl faci tu în „Anul dispărut. 1989” nu e un rol secundar. Consideri că ai fi meritat o nominalizare pentru rolul principal?
O sa ocolesc răspunsul la această întrebare prin a spune că în spectacolul „Anul Disparut. 1989” de Peca Ştefan nu cred că există roluri secundare.
Am văzut şi eu spectacolul, şi mă declar nedumerit. Vin şi te întreb: nu cumva există forme moderne de spectacol în care nu mai sunt roluri secundare şi roluri principale? Consideri că UNITER ar trebui să ţină seama de această evoluţie şi să introducă o nouă categorie de premii? Cum s-ar putea împăca această capră şi această varză?
Părerea mea este că UNITER ar trebui să ţină cont de foarte multe lucruri de care nu ţine cont. Cred cu tărie că UNITER ar trebui să ia în considerare că teatrul independent există, e bun, e puternic şi extrem de prezent în momentul ăsta în peisajul teatral românesc!
Intenţionezi să participi la Gală? Te-ai gândit la un discurs de mulţumire? Cui ai mulţumi?
Intenţionez să nu particip la gală. Nu e un statement, e un feeling!
Ce a zis mama ta când a aflat că ai fost nominalizată?
Mama mea a fost foarte bucuroasă de nominalizare şi foarte mândră de fata ei pe care ea oricum o consideră extraordinară.
SEMNELE TATĂLUI
Ce crezi că ţi-ar spune tatăl tău, dacă te-ar vedea unde ai ajuns astăzi?
Tatal meu îmi lipseşte îngrozitor de tare. Cred că eu aş fi o cu totul altă persoană dacă tatăl meu ar fi fost lângă mine. Sper să fie mândru de mine şi sper să citesc bine semnele pe care mi le dă.
Ce are bun UNITER-ul? Ce ar putea fi îmbunătăţit?
Cred că e foarte bine că există această uniune, din păcate ea este reprezentată de un singur om, dar din ea fac parte sute de artişti. De cele mai multe ori deciziile sunt luate de o persoană care se reprezinta pe sine şi nu grupul pe care îl reprezintă. Cred că UNITER s-ar îmbunătăţi dacă oamenii care îl formează ar discuta real unii cu alții înspre binele membrilor săi. Eu nu sunt membră UNITER deci nu mă afectează decât în măsura în care UNITER mă reprezintă nereprezentându-mă.
Cred că ar fi minunat să existe şi alte uniuni, asociaţii şi federaţii care să susţină artiştii independenţi sau pe cei care nu sunt membri în această uniune sau pe cei care nu sunt de acord cu dictoanele oficiale ale UNITER.
În ce direcţie merge teatrul românesc? E spre bine? E spre rău? Există o direcţie unitară? Ar trebui să existe? Sau cum?
Nu ştiu dacă sunt în măsură să spun asta, dar dacă mă întrebi o să îţi răspund. Părerea mea este că teatrul românesc merge într-o direcţie extrem de greşită. Din păcate în România teatrul a devenit divertisment şi artiștii, regizorii și actorii, pică extrem de repede în capcana „vine lumea” – e bine, „nu vine lumea” – e prost. În momentul ăsta spectatorul de teatru are de ales între a sta la televizor, a merge la film, a merge la o galerie de artă, a merge la un concert, a merge la teatru, a merge la Green, Godot, Point, Unteatru, etc etc. Motiv pentru care publicul a devenit un public de consum.
Oamenii consumă teatru şi noi, artiştii, ajungem să facem spectacole pe bandă, fără să conteze calitatea lor reală, pentru că trebuie să existăm. Acest consumerism de teatru cred că este în detrimentul teatrului de artă sau a teatrului de autor. O direcţie unitară nu există şi asta şi pentru că directorii de teatre odată ajunşi în funcţie nu mai pleacă 10, 12, 14 ani de acolo, ceea ce e enorm. De cele mai multe ori se păstrează în repertoriu spectacolele care se vând. Paradoxul este că, în zilele noastre, cu cât e mai facil mesajul, cu atât vine lumea mai mult la teatru. Evident că sunt spectacole care sunt complete şi care au şi mesaj, au şi estetică au şi public… dar de cele mai multe ori, cu cât e mai facil şi mai „de râs” cu atât ai sala mai plină.
Din punctul meu de vedere, eu m-am facut actriţă să fac altceva şi nu să îi fac pe spectatori să râdă şi să uite de grijile de acasă. Mi-am dorit altceva de la meseria asta.
Te simt, tot de pe reţelele sociale, foarte revoltată cu privire la anumite aspecte din cadrul vieţii de artist din ţara noastră. Ce măsuri ai lua, dragă Ilinca, dacă ai avea puterea, astfel încât celor din teatru să le fie puţin mai bine?
Sunt angajata Teatrului Mic din Bucureşti. În iarnă s-a închis Teatrul Foarte Mic din cauză că sediul era într-o clădire cu bulină. Foarte just. Din iarnă şi până acum nu s-a mai întâmplat nimic. Primăria tace mâlc. Autorităţile tac mâlc. Mi se pare incredibil cum stăm liniştiţi şi ne vedem de viaţă când un spaţiu realmente important de teatru din mijlocul capitalei a fost închis. Alături de el şi altele, aprofundez problema Teatrului Foarte Mic pentru că o cunosc mai bine. Toate spectacolele acestui teatru au fost împrăştiate fie la sediul Teatrului Mic, fie găzduite de alte teatre, fie oprite complet.
E normal să închizi o instituţie de cultură fără să ai un plan vis-a-vis de viitorul ei? E normal să nu existe nici o preocupare de nici un fel din partea nici unei părţi? E normal să acceptăm să se închidă teatre şi cinematografe în condiţiile în care nu s-a mai construit un teatru de zeci de ani? Cine ar trebui să rezolve această problemă? Nu contează că s-a pierdut un public bun şi numeros? Nu contează că identitatea artistică s-a dizolvat pur şi simplu prin punerea unui lacăt la uşă? Mi-aş dori în viitorul apropiat un director cu viziune care să dorească salvarea acelui spațiu. Spun asta pentru că mi se pare revoltător să stăm cu mâinile în şold şi să ne uităm cum un fost teatru viu şi tânăr şi militant a ajuns o ruină.
Ţin să precizez că spectacolul pentru care sunt nominalizată, „Anul Dispărut. 1989” de Peca Ştefan, în regia Anei Mărgineanu, este un spectacol care trebuia să se joace la Teatrul Foarte Mic şi a fost mutat, din timpul repetiţiilor, la sala Teatrului Mic din cauza închiderii teatrului.
Ce-ţi mai doreşti?
Eu mi-aş dori directori de teatru aleşi transparent pe competenţa programului repertorial-artistic pe care îl au, în urma unui concurs la vedere şi cinstit. Mi-aş dori ca directorul de teatru să nu rămână înţepenit în funcţie pe perioadă nedeterminată. Mi-aş dori contracte determinate pentru actori, astfel încât actorii să fie în permanenţă activi, conectaţi la ce se întâmplă, conştienţi că dacă se deprofesionalizează îşi pot pierde locul. O angajare într-un teatru nu cred că e favorabil să fie „pe viaţă”.
Mi-aş dori repertorii care să vorbească despre ce se întâmplă acum în societatea noastră şi nu spectacole care vorbesc despre ceva ce în momentul ăsta nu mai există. Mi-aş dori mai mulţi artişti în jurul meu şi mai puţin conceptul de „teatru ca serviciu”. Mi-aş dori ca regizorii, dramaturgii şi actorii tineri să fie acceptaţi şi în teatrele de stat. Mi-aş dori ca la stat să se facă şi cele mai experimentale proiecte pentru că la stat se dau foarte mulţi bani pe proiecte care din start se nasc moarte… şi tot aşa.
Pune-ţi, te rog, singură o întrebare la care vrei neapărat să dai un răspuns.
”De ce , oare, m-am făcut eu actriţă când învăţam foarte bine şi aş fi putut să fac orice facultate de orice fel?”.
Şi care e răspunsul?
Dragul meu Andrei Crăciun, nu ştiu să-mi răspund la întrebarea asta.
Eu m-am făcut actriţă să fac altceva şi nu să îi fac pe spectatori să râdă şi să uite de grijile de acasă. Mi-am dorit altceva de la meseria asta.
Ilinca Manolache, actriţă
