de Uniter miercuri, 21 decembrie 2016
Cum este povestea acestei felicitări, care a devenit felicitarea pe care UNITER a oferit-o întregii lumi teatrale anul acesta? Ce părere ai despre inițiativa asta?
Lucrarea aleasă aparține unei consistente expoziții personale pe care am avut-o în 2011 la EuropeanArtGallery. Cuprindea mai multe lucrări de pictură acryl pe pânză și desene tuș pe hârtie din perioada de lucru 2007-2011. Era în urma unui demers extrem de dens al unei căutări identitare plină de eclectism și introspecție. Căruțul de lemn din care am văzut lumea când eram mică a fost una din temele recurente ale expoziției. Înțelesul conținut al acestui element era din credința că lumea ar trebui zilnic privită ca și cum atunci ai deschis ochii pentru prima dată. Doar așa putem fi deschiși, toleranți, uimiți, fără limite impuse de o prejudecată.
Pe cât de simplu pare, pe atât de complex este. Imaginea care a devenit felicitare are reprezentat acest căruț de lemn și câteva dintre jucăriile care m-au însoțit. Cel mai important a fost iepurele strâmb. Am avut un prieten din copilărie, Răducu. La un moment dat, mama lui l-a luat de mână și l-a pus să-mi aleagă o jucărie. Și el ales iepurele strâmb pe care mi l-a făcut cadou. A fost și ultima zi în care ne-am jucat împreună.
Acel moment este pentru mine sfârșitul copilăriei. Tot ce conținea expoziția era la limita privirii între inocență și maturitate, o recuperare afectivă a unui univers care te ajută să te regăsești. Trecerea timpului complică totul și implicit afectivul. Începutul nu doar că are prospețime, dar are și simplitate. Există o magie a începutului iar unul din înțelesul lucrării alese și asta reprezintă. Iepurele a făcut trecerea dintre cele doua lumi. Lucrarea conține înțelesul unui un sfârsit și un început totodată. Călăuza nu este decât memoria afectivă, singura care în secunda sincerității absolute are puterea să discearnă, să simplifice, să prioritizeze lucrurile esențiale. Iar lucrurile esențiale sunt cele simple, conținute într-o mângâiere, un zâmbet, o îmbrățișare, un sărut, o privire. În ochiul iepurelui stă tot albastrul lumii… starea de grație și iubire absolută.
Ideea UNITER de a oferi o creație mi se pare extrem de bună. Un bun prieten a scris o fabuloasă lucrare de doctorat în care vorbește despre influența operei de arte, capodoperei asupra creierului, în care demonstrează științific importanta vecinătății continue în viața noastră cu opere de artă.
În felicitare, UNITER urează ca anul care vine să ne poarte pe calea tihnită a simplității în tot și în toate. Cum te înțelegi tu cu această cale?
Fără a ști povestea lucrării alese, cei care au scris textul se pare ca i-au înțeles mesajul sau altfel spus că am reușit să transmit acest mesaj, pentru că povestea lucrării, așa cum am spus mai sus, are conținut acest sens. Cu calea simplității mă înțeleg, drumul până la simplitate nu a fost și nu este neapărat unul tihnit. Dar când ajungi la simplitate ea vine la pachet cu tihna. Drumul până acolo de multe ori presupune coborârea în infern… sau cum ar spune poetul: „nu știi că numa-n lacuri cu noroi, în fund, cresc nuferi?”
Unde păstrați premiul UNITER primit în anul 2010?
Premiul UNITER – trofeul, reprezintă o lucrare a unui artist la care eu țin foarte tare: Ion Bitzan. Am fost la vernisajul ultimei lui expoziții, care mi-a rămas ca unul din reperele cele mai profunde. Pentru mine, acea carte în bronz are conținută starea ultimei întâlniri cu Bitzan, un om blând, modest, simplu, și care avea în ochi toată profunzimea cerului. Unii știu că sparg nuci cu ea sau o consideră o armă albă. Eu țin foarte tare la ea. Este în bibliotecă, peste acte tip certificat de naștere, pașaportul cu viza pentru SUA etc. Greutatea ei face să nu cadă acele plicuri niciodată și nici pisica să nu le dărâme. Este alături de avionul Micului Prinț pe care l-am luat pentru Oscar.
CÂTE CEVA DESPRE ARTĂ
Am citit că vă definiți ca un artist vizual în înțelesul contemporan al sensului. Ce este un artist vizual astăzi ?
În acest contemporan-post-contemporan pe care îl traversăm, lucrurile simple devin complexe și invers. Cred că cel mai bine am explicat ce înseamnă artist vizual în sensul contemporan al cuvântului încă de la început prin lucrarea de diplomă de la Universitatea de Artă, care a fost o instalație desfășurată pe trei spații. Împreună cu trei colegi am ales tema: Animalul. Și fiecare a exprimat acest lucru: unul a luat înțelesul de animal în mediul rural, așa cum este el perceput ca parte din ograda de care ai grijă, dar care te și hrănește, îl și omori, animalis ruralis, altul a luat înțelesul de animal din vremea copilăriei, animalis ludicus, altul animalul așa cum este el perceput în mediul urban în care devine animal de pluș, animalis urbanis, și eu care am exprimat animalul interior, inter animales.
Eu ridicam atunci problema comunicării, de fapt, al acelui animal interior pe care fiecare îl avem dar mai cu seamă modul în care ele comunică între ele. Spuneam atunci că fiecare este diferit pentru că suntem suma tuturor emoțiilor, gândurilor, educației, hranei etc, care fac ca mesajele pe care le emitem să nu fie receptate în întregime și nici cele pe care le recepționăm să nu le putem sută la sută înțelege cu toate conotațiile și denominările cuvintelor.
Tot acest mecanism care fracturează comunicarea face să lase adesea loc agresiunii, prin incapacitatea receptării sută la sută. Cel responsabil de acest proces eu l-am numit animalul interior. Expoziția vorbea de acest proces al comunicării, acest traseu de la emitere la respectare. În spațiul 1 era spațiul emiterii reprezentat de starea de confort, texturi fine, senzuale, fluid, lumină caldă, te puteai mișca ușor, important era impactul la nivel senzorial. Astfel, am gândit nu atât culoarea la nivel vizual, ci prin textura materialului extrem de fin, era important la nivel tactil, era starea culorii percepută nu prin organul specializat, ochiul, ci prin atingere.
Spațiul doi era un cocon alb de vatelină. Un hol îngust prin care treceai, care avea totul tapetat cu vatelină: podeaua, pereții, tavanul. Starea era de cocon. Dincolo de unul din pereții de vatelină era o instalație video care rula un film al vieții intrauterine, înmulțirea somonilor, contopirea melcilor, explozia sporilor unei ciuperci, un film visceral cu imagini care transmiteau o stare de bine, imagini care rulau dincolo de peretele de vatelină, iar percepția era doar a unor umbre nedefinite, dar care-ți creau o stare de bine. Era starea comunicării, a contopirii cu celălalt, o stare a albului, spuma pe care o simți plăcut pe epidermă.
Spațiul trei era spațiul rupturii comunicării. Era un spațiu alb negru. Pe pereți erau 10 pânze albe, iar pe podea erau granule negre de polistiren solid în strat de 25 centimetri. Din spațiul anterior intrai printr-o crăpătură. Spațiul era gândit cu o instalație de sunet pe care-l lucrasem într-un studio, fondul sonor fiind al sunetelor de animale în primele momente după naștere până la sunetele animalelor adulte cu toată agresivitatea sfâșierii iar brumul de dincolo de acest mixaj erau sunete pe care urechea nu le percepe, dar care antrenează diafragma.
În stratul de granule de polistiren erau 10 boxe ascunse care emiteau acest sunet. Granulele de polistiren solid sunt bucăți mici de plastic care creau prin sunet un câmp electric de vibrație. Publicul, de cum intra cufundat în acele granule, simțea acest mesaj de agresiune. Era vară și piciorul era mai mult sau mai puțin gol iar stratul de polistiren suficient de mare cât să simți din plin mesajul. Din acel spațiu de infern al agresiunii, erai obligat să faci parcursul invers de unde ai venit. Starea de deșert negru de la final nu o puteai uita, dar trecând din nou prin cocon și spațiu fluid aveai un input de reflexie prin forme de expresie transmise altfel decât organele specializate sa le perceapă ca și cum și pielea ar deveni ochi și tot interiorul ar fi doar urechi.
Ăsta este înțelesul meu de artist vizual contemporan. Cineva care se poate folosi de asemenea instrumente și-n transmiterea mesajului. Dacă pielea este oglinda a ceea ce se întâmplă în interior, de ce să nu credem că ea de fapt este plină de ochi? Oare cum arată realitatea dacă ochiul nostru, conform informației științifice, răstoarnă imaginea în spatele capului înainte de a ne o livra noua conștient. NOI vizual, despre ce realitate vorbim? Așadar, artistul vizual în sensul contemporan al cuvântului presupune creier, piele, ochi, urechi, tot ce este canal de recepție și emitere al unui mesaj.
„Lucrul cu egoul, cu gestionarea infernului interior, cu reziduurile toxice sunt probleme pe care mi le pun, astfel încât – când cineva îmi pune o oglindă în față, să nu o sparg, ci să văd unde mai este de lucru și să caut soluție”. Ce ați descoperit în ultima oglindă?
În ultima oglindă a fost multă vulnerabilitate, fragilitate, emoții și afectiv greu gestionabil, am escaladat limite ale terminațiilor capilare, atât de fine și delicate și imposibil de exprimat sunt cele ce ne determina existenta. Când te confrunți cu ele, realizezi cât ești de nepregătit pentru lucrurile esențiale.
La ce spectacole ați lucrat anul care a trecut și ce pregătiți pentru 2017?
Anul 2016 a început cu o premieră în ianuarie la Teatrul German Timișoara: Micul Prinț în regia lui Peter Kerek căreia i-au urmat: Scene dintr o căsnicie, regia Radu Jude, Teatrul Național Timișoara, Hamlet, regia Ada Lupu, Teatrul Național Timisoara, Femei în pragul unei crize de nervi, după filmul lui Almodovar, un music hall în regia Răzvan Mazilu, la Teatrul Național Târgu Mureș. Am deschis în toamnă teatrul independent Apollo111 cu cele doua premiere consecutive : Ali, frica mănâncă sufletul, regia Radu Jude, și Povestea din globul fermecat, un spectacol pentru copii, regia Iris Spiridon. Despre anul 2017 voi spune doar că va fi anul în care voi debuta în film.
Ce ați mai învățat de la artă în anul care a trecut?
Viața a bătut arta anul asta. Dacă voi reuși să exprim, voi face un mare salt în univers. A fost un an extrem de generos.
Încheiem cu o urare pentru spectatorii teatrului nostru care sunt cititorii site-ului nostru?
Tuturor le doresc să aibă încredere. Orbul vede cu pielea, iar diafragma poate percepe sunetul. Când reușim să înțelegem asta este ca șansa la o nouă viață, pe care le-o doresc tuturor. Să începem să exploram lumea… cu ochii minții pielii. Dincolo de farmecul pe care orice început îl are, poartă cu el taina din ochiul iepurelui felicitării de Crăciun. Este un experiment albastru care merită trăit. E magic.
