de Alina Vîlcan vineri, 7 aprilie 2017
Un interviu cu regizoarea Carmen Lidia Vidu, pornind de la cele mai noi spectacole ale sale, din seria „Jurnal de România” (proiect de teatru documentar), montate la Constanța și Sfântu Gheorghe. Despre teatrul unei generații care ia atitudine. De urmărit în săli de spectacol!
REGIZOAREA RECOMANDĂ…
Spectacolele de acum: ce spectacole în regia ta putem vedea în această stagiune, unde și de ce să le vedem?
„Jurnal de România” este proiectul meu de teatru documentar în episoade: prima parte am realizat-o la Sfântu Gheorghe, iar cea de-a doua la Constanța. „Jurnal de România” s-a născut odată cu ieșirea mea în stradă. M-am alăturat generației care ia atitudine. Am nevoie să pun întrebări, să investighez, să cercetez, să nu mai înaintez pe bază de noroc și cu capul plecat.
Am fost până acum în două orașe ale României și am discutat cu actorii din Sfântu Gheorghe și cu cei din Constanța. Așa s-au născut cele două spectacole de teatru documentar pe care vă invit să le vedeți în cele două orașe, dar și în turneele lor prin țară și în afara României: „Jurnal de România. Sfântu Gheorghe” și „Jurnal de România. Constanta”.
Un alt spectacol pe care îl recomanzi (care nu-ți aparține)
Recomand nu doar un specatcol, All Over Your Face, ci și două nume care m-au cucerit: Paula Rotar și Botond Nagy.
Un actor care îți place
Din liceu am făcut o pasiune pentru Ovidiu Ghiniță, actor al Teatrului de Stat din Arad. L-am văzut într-un rol care aproape că îmi provoca durere fizică: în Woyzeck. Textul spectacolului este inspirat dintr-un caz real, cel al unui soldat care-și ucide iubita adulterină și insistă asupra abrutizării sociale la care e supus individul.
O actriță care îți place
Îmi place Lana Moscaliuc. E o actriță cu nerv, cu tupeu, agresivă, rea, inteligentă, asumată, superbă, frumoasă, puternică. Este născută în Câmpeni, județul Alba, dar locuiește și lucrează la Teatrul de Stat din Constanța. Este un om cu magnet pe scenă, o actriță care gândește, un om dezamăgit.
Un regizor de urmărit. De ce?
Cred că cel mai puternic nume pe care îl avem în acest moment în teatrul din România este cel al Gianinei Cărbunariu.
Un motiv pentru care să mergem la teatru
Teatrul noii generații are atitudine, nerv, vorbește și are multe de spus. Nu e doar formă, hăhăială, estetică și povești de mult apuse. Teatrul nu mai e ca un păun frumos care se înfoaie în pene. Mă simt bine în teatrul ca formă de artă contemporană care își formează un public nou. Nu recomand orice teatru, nu recomand divertismentul facil, nu recomand teatrul făcut pentru laurii regizorului, actorului sau a managerului de teatru. Eu caut un public nou care să ceară un teatru viu, tăios, care să deranjeze și să articuleze o societate sănătoasă civic, social, politic și cultural.
CELE MAI…
Cel mai bun sfat primit în cariera ta
Dacă nu ai nimic de spus, nu spune.
Cea mai neobișnuită întâmplare trăită pe scenă sau în culise
În 2016 am fost în Statele Unite, la New York cu spectacolul Cântec de leagăn. O poveste despre Maria Tănase. Eu stăteam la videoproiecție și nu înțelegeam de ce în timpul spectacolului se auzea o voce care șoptește textul ca și când am fi avut sufleur pentru actriță. Târziu am văzut că în rândul doi, în public, era o doamnă care cunoștea scrisorile Mariei Tănase și le recita în același timp cu actrița Mirela Pană. Nu știam la cine să mă uit: la ea sau la spectacol. Tot momentul mi s-a părut ireal.
Cel mai provocator spectacol de până acum, pentru tine
„Eu. O casă de păpuși”, spectacolul curatoriat de Cristina Modreanu și co-produs alături de Teatrul Odeon mi-a dat multă bătaie de cap. Ibsen e un autor matur, cu un discurs forte și cu atitudine tăioasă. Eu sunt poetică, apropiată de Strindberg. M-am luptat mult cu mine ca să mă apropii de Ibsen. Cred că Ibsen m-a adus cu picioarele pe pământ, m-a articulat și m-a ajutat să mă formulez la un nivel matur. Cred că întâlnirea cu el a propus maturizarea mea. Chiar dacă spectacolul e plin de atmosferă poetică, filmică, noir, eu știu că în interiorul meu m-am rupt de infantilismul și drăgălășenia din mine. Spectacolul s-a bucurat de un public minunat în București, Iași, New York.
Cel mai dificil moment din experiența ta în teatru
În 2007 am regizat spectacolul „Privighetoarea și trandafirul” la Teatrul Național din București. Am fost cel mai tânăr regizor care a reușit să monteze la TNB. Era primul spectacol multimedia al acestui teatru. La vizionare s-a încercat stoparea producției. Am fost considerată o rușine, un eșec, o glumă. Spectacolul a ieșit cu greu la public, a devenit rapid lider de vânzări și a fost selecționat ca să reprezinte TNB-ul în cadrul Festivalului Național de Teatru. De atunci până în acest moment, nu am mai reușit să montez niciun spectacol la Teatrul Național din București.
Cel mai bun lucru care ți s-a întâmplat de când ești regizor
La fiecare proiect îmi fac o nouă familie extinsă cu care îmi împart viața zi de zi, preț de două luni. Sunt un om care petrece mult timp la muncă și teatrul m-a educat, m-a obligat să relaționez rapid cu oameni diverși, să mă definesc și să mă prezint coerent, articulat. Dar cel mai intens exercițiu pe care-l fac în teatru este cel cu orgoliul meu. Orgoliul este alimentat, dar și anulat, înfrânt, în mod constant.
Cea mai interesantă întâlnire pe care ai avut-o în teatru. De ce aceea?
În teatru am vrut să mă întâlnesc cu Cătălina Buzoianu și am reușit să-i fiu studentă. Am vrut să mă întâlnesc cu Silviu Purcărete și cu Mihai Măniuțiu. Nu am reușit decât să le văd spectacolele, dar poate e suficient și atât. Acum le consider două nume apuse. Îmi doresc să mă întâlnesc cu un regizor care pentru mine e muză: Pippo Delbono. Mi-ar plăcea să fac parte din echipa lui.
Și tot dintr-o astfel de întâlnire provocată de teatru, o replică pe care eu o țin minte e „În sfârșit, un regizor” – asta s-a spus la un festival de teatru, când toată comisia s-a ridicat după un spectacol regizat de mine și au venit să mă laude. Eram obosită, nu-mi păsa de nimic, m-am spălat și am plecat spre București. Pe drum m-au sunat să mă întorc să-mi ridic marele premiu.
„Eu caut un public nou care să ceară un teatru viu, tăios, care să deranjeze și să articuleze o societate sănătoasă civic, social, politic și cultural.”
Carmen Lidia Vidu
Foto: Arhiva personală a regizoarei
