de Alina Vîlcan joi, 26 aprilie 2018
Andrei, ești nominalizat la Premiile UNITER 2018 pentru regia spectacolului Edmond, scenariu bazat pe textul lui David Mamet, la Teatrul Municipal Baia Mare. Cum te-ai oprit la textul lui Mamet și care a fost principala provocare pentru tine în construirea spectacolului?
Mă incită textele care încep foarte direct, care au situații puternice încă din primele pagini și care te aruncă direct în miezul acțiunii. Dacă introducerea e prea lungă, obosesc și simt că de fapt nu începe nimic, ci sunt doar vorbe aruncate pe undeva prin eter. Cu toate astea, mereu mă duc cu lectura până la final. Uneori îmi fac mai mult rău, dar alteori pot să mă trezesc cu lucruri surprinzătoare. Pe Mamet l-am descoperit în primul an de facultate într-o perioadă în care încercam să citesc cât de multe pentru a-mi schița niște repere. Primele texte pe care am pus mâna au fost American Buffalo și Edmond. Ce m-a cucerit definitiv la Edmond a fost acea atmosferă a unui oraș capabil să înghită un individ al cărui singur scop este să o ia de la capăt, să nu se mai simtă singur și, dacă se poate, să fie fericit. Mi se pare că David Mamet are un extraordinar simț al replicii și nu de puține ori aveam senzația că printre rânduri se găsește un întreg univers. Principalele provocări au fost să găsesc o formă prin care să redau o metropolă înșelătoare ca imagine, să am un spectacol dinamic și totuși să nu pierd din intensitatea scenelor.
Pe lângă regie, ești actor la Teatrul Municipal Baia Mare. Cum trăiește un actor în orașul din nordul țării, cum e publicul de teatru, cum e orașul din punct de vedere cultural?
Pentru mine, Baia Mare e acasă, din foarte multe puncte de vedere. Aici am copilărit, aici am avut primul contact cu teatrul, aici e familia mea și, nu în ultimul rând, aici am debutat ca actor. În tot peisajul cultural băimărean, teatrul ocupă un loc aparte în comunitate. Iar acest lucru se datorează în mare măsură publicului excelent care umple sălile la spectacolele noastre, dar și repertoriului divers de care se bucură Teatrul Municipal Baia Mare. În momentul în care nu îți mai faci griji dacă se vor aduna spectatori pentru o reprezentație și joci cu săli pline constant, nu ai cum să nu te simți mândru că oamenii îți apreciază munca și se simt din ce în ce mai legați de teatru.
Ai studiat actoria și regia la Facultatea de Teatru și Televiziune din cadrul UBB Cluj. Cum îți amintești de anii de studenție și de master?
Anii de licență au fost oarecum ciudați. Și spun asta pentru că i-am perceput ca fiind foarte inegali. Uneori mi se părea că timpul trece foarte repede și că învăț o grămadă de lucruri utile, alteori aveam impresia că pierd vremea cu orice altceva, dar nu cu ceea ce consideram eu că m-ar ajuta să mă dezvolt ca actor. Până la urmă am înțeles niște lucruri, unde aveam dreptate și unde nu, și am ajuns să fiu recunoscător că școala m-a ajutat să-mi construiesc câteva baze solide pe care să pot conta mai departe. În următorii cinci ani am jucat mult și am învățat și mai multe, bune și rele, cum e și firesc. Pe urmă m-am reîntors în facultate și am decis să merg pe un master de regie. Dacă aș spune că simțeam nevoia de ceva nou care să mă îmbogățească profesional, aș putea fi cotat ca un patetic, dar chiar așa a fost. Au fost doi ani-fulger în care am avut parte de niște întâlniri extrem de productive cu regizori pe care îi respect enorm, și aici i-aș aminti pe domnii Mihai Măniuțiu și Radu Nica, ale căror feedbackuri m-au ajutat să mă dezvolt din punct de vedere profesional.
Cum ai descrie generația ta în teatru? Ce aduceți nou?
Nu prea știu cum să mă raportez la generația noastră. Nu cred că aș putea descrie o întreagă generație ca fiind într-un fel sau altul. Oamenii sunt diferiți, gusturile sunt împărțite și nu se discută, dar nu ne putem plânge că n-ar exista diversitate. Există la fel de multe talente pe cât există și impostură. Iar balanța nu e întotdeauna echilibrată. Dar e loc pentru toată lumea. Nu cred că principalul obiectiv al generației ar trebui să fie să aducem ceva nou, ci să ne facem treaba bine și până la capăt. Degeaba încercăm cu tot dinadinsul să inovăm dacă ne scârțâie bazele sau nu suntem bine informați. Și după două luni aflăm că ce am făcut a fost deja făcut prin anii ’90 de un artist de cotă medie într-o colibă din Tanzania.
Cum vezi premiile în această breaslă, cât contează și ce așteptări ai de la Premiile UNITER?
Cred că ar trebui să ne bucurăm de faptul că ne întâlnim. Gala este un bun prilej să dezbatem, să schimbăm impresii, să ne cunoaștem, poate să punem la cale viitoare proiecte comune sau pur și simplu să ne revedem. Suntem risipiți întreg anul prin tot felul de locuri cu diverse proiecte și ajungem să ne vedem pe reprize sau mai deloc. Cât despre premii, aș minți să spun că nu contează. Până și cei care spun că ele nu contează, vă garantez că-și doresc să fie nominalizați, dar le place să joace „hard to get”. Nu cred că e rușinos sau meschin să te bucuri de o nominalizare sau un premiu. De ce ar fi ? Cât deserviciu îți poate face ?
Ce modele ai (cine te inspiră) din teatrul românesc? Dar de afară?
Sunt foarte mulți artiști care mă inspiră, atât de la noi cât și din străinătate: actori, regizori, scenografi, dramaturgi, performeri, cântăreți, artiști vizuali etc. Nu sunt adeptul listelor, pentru că am impresia că automat trebuie să fac un top din care sigur aș omite pe cineva pe care nu l-aș vrea omis. Încerc să mă păstrez cât de racordat la ce se întâmplă la ora actuală în domeniul artei. La nivel de inspirație, ea poate să vină dintr-un roman sau un film foarte bun, o melodie, un concept regizoral etc. Nu am o categorie constantă care să îmi ofere un flux constant. Prin urmare culeg din ce prind la îndemână.
În ce ipostază te simți mai bine și de ce – actor sau regizor?
Mi-ar plăcea să pot răspunde la întrebare. Cu toate că știu că abordarea mea este diferită în cele două contexte, există totuși câteva principii sănătoase pe care le păstrez în ambele ipostaze. În primul rând încerc să fiu un om rezonabil și disponibil. Când repet ca actor pentru un spectacol, nu mă pun niciodată în pielea regizorului și nici nu fac sugestii bazate pe veșnicul „eu aș face așa”. Câtă vreme e coerentă și justificată, respect orice viziune regizorală și încerc să construiesc în acea direcție. În al doilea rând, îmi place să fiu un om de echipă. Cred foarte mult că acea magie pe care o căutăm cu toții într-un spectacol nu poate apărea decât dacă ai în echipă oameni care se servesc profesional unii pe alții pentru un singur scop: acela de a transmite un mesaj, de a trage o concluzie sau de a pune niște întrebări. Sună naiv și simplu. Dar cui nu-i plac lucrurile naive și simple?
„Încerc să mă păstrez cât de racordat la ce se întâmplă la ora actuală în domeniul artei. La nivel de inspirație, ea poate să vină dintr-un roman sau un film foarte bun, o melodie, un concept regizoral etc.”
Andrei Dinu, regizor
Foto: Viorelia Tarța
