de Andrei Crăciun marţi, 8 ianuarie 2019
ACTRIȚA RECOMANDĂ:
În ce spectacole joci în această stagiune?
În această stagiune joc la Teatrul Nottara în spectacolul Căsătoria, în regia lui Pyotr Shereshevsky, și la Teatrul „Tony Bulandra” din Târgoviște în Carmen, regia Suren Shahverdyan, Trei surori, regia Aleksandar Ivanovski, Cineva are să vină, regia Monica Pop, Balcanicele, în regia lui Alexander Hausvater.
Un spectacol pe care îl recomanzi (deși nu joci în el).
Ținutul din miezul verii, în regia lui Vlad Massaci, la Teatrul Mic din București și, pentru că nu pot să-l trec cu vederea, și Ilegitim, în regia lui Adrian Sitaru, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj Napoca.
Un actor tânăr din țara noastră, care îți place…
Șerban Gomoi.
O actriță tânără din țara noastră, care îți place.
Lavinia Pele
Un regizor tânăr de urmărit, de la noi?
Îi recomand pe Botond Nagy și pe Andrei Măjeri, pentru că spectacolele lor au ceva din caracterul de spectacular, de univers estetic îngrijit, bine gândit și îmbogățit cu multă imaginație și semnificație. Au stofă de artiști pentru că au o direcție sinceră și asumată.
Un motiv pentru care să meargă spectatorii la teatru.
Ca să tacă… Întotdeauna un spectacol bun te obligă la tăcere. Am experimentat asta ca spectator. Eu văd tăcerea ca pe o cură necesară într-o lume în care se vorbește mult și inutil. Când vezi ceva viu și autentic în fața ta te scurtcircuitezi. Ceva te lovește în plexul solar și chestia asta face loc unui dialog real cu sine.
CELE MAI…
Cel mai bun sfat primit în cariera dumitale.
Am primit multe sfaturi bune în diferite etape și momente de cotitură, de la „Nu toate deodată, pe rând” la „Orice carieră mare începe cu o înjurătură”. Cel mai bun au fost toate, ca să mă exprim astfel, pentru că m-au ajutat să depășesc grămezile alea de frustrări și neîncredere.
Cea mai neobișnuită întâmplare trăită pe scenă…
Oho! Da… Cea mai neobișnuită întâmplare trăită pe scenă mă poate pune într-o lumină destul de apocaliptică, dar n-am ce face. Am visat ce avea să se întâmple în următoarea zi când ieșeam la public cu spectacolul nostru de commedia dell`arte prezentat de Ziua Internațională a Teatrului. În noaptea respectivă visasem că joc Colombina, masca mea, alături de Colombina mai mare, de la clasa doamnei M.C.. A doua zi am povestit asta unui coleg într-o pauză de repetiții ca pe ceva insignifiant și totuși de neascuns. A venit ora spectacolului. Toți eram în scenă, în căruță, cu lumânări aprinse, luminați de razele lunii, cântând. Am deschis spectacolul și am ieșit în culise. Urma prima scenă, Pantalone-Arlecchino. Stăteam liniștită, sprijinită de perete. Am auzit ceva zarvă pe scenă, la fel și colega mea, Lavinia Pele, care-l juca pe Dottore. Erau niște replici pe care într-adevăr nu le mai auzisem până atunci, dar nu m-am panicat până când nu a venit profa noastră să ne zică că trebuie să facem ceva, urgent, să-i scoatem afară pe doi colegi mai mari, de la altă clasă, care au intrat în spectacolul nostru – da, deci repet, au intrat în spectacolul nostru – intempestiv, cu măștile de Arlecchino și Colombina. Noi eram, vorba aia, bip-bip pe noi, cum să intrăm și de față cu publicul să improvizăm, nu, noi aveam spectacolul nostru, eram anul doi, aveam emoții și cu replicile știute, darămite cu… Și colega mea și-a pus masca și a intrat ca Dottore, iar eu am început să plâng pentru că mi-am dat seama că avusesem un vis profetic și pentru că inevitabilul urma să se petreacă și în același timp îi făceam semne disperate în partea cealaltă a culisei, colegului meu căruia îi povestisem visul meu și, deci, plângeam ca o nebună, nu știu dacă de fericire pentru că tocmai îmi descoperisem un al șaselea simț sau de frică pentru că urma să… Și da, am auzit un urlet de război al colegei din scenă, al lui Dottore, care-și chema sluga în scenă ca să o ajute să-i dea afară pe cei doi impostori. Aceasta este întâmplarea mea neobișnuită cu vis profetic și happy end. Cei din public nu s-au prins.
Cel mai provocator spectacol de până acum?
Cel mai provocator spectacol de până acum rămâne Balcanicele în regia lui Alexander Hausvater. Un spectacol greu, cu multă fizicație și colaps emoțional, pe un subiect foarte puternic din istorie. Un spectacol în care trebuie să treci ca actor din situație limită în situație limită, în care trebuie să testezi până unde poate să meargă suferința și în care cel mai cumplit lucru are loc atunci când realizezi că, deși spectacolul s-a terminat și poți să mergi acasă, nimic din toate astea nu a fost o ficțiune.
Cel mai dificil moment din viața ta în teatru.
Cel mai dificil moment l-am avut anul acesta, după ce m-am gândit foarte serios să renunț datorită lipsei de perspectivă și de șansă. Încă nu înțeleg cum funcționează lucrurile și ce anume contează mai mult, dar cumva m-am repus pe picioare. Încerc să fiu în trend și să-i dau cu hastag rezist și actresslife, poate, poate…
Cel mai bun lucru care ți s-a întâmplat de când ești actriță.
Am avut șansa unor întâlniri extraordinare, de genul acelora în care nu mai există timp, spațiu, identitate, în care ai doar o senzație puternică de déjà-vécu.
Cea mai interesantă întâlnire pe care ai avut-o până acum în teatru; de ce aceea?
Mă întorc la întâlnirea începutului meu de drum, întâlnirea cu profesorul meu Miklós Bács, cu profesoarele Irina Wintze, Camelia Curuțiu și cu toți colegii mei de clasă. Ea este cea mai puternică, vie, emoționantă, răvășitoare, cathartică. Acolo am crescut. Este familia mea spirituală. Simt că undeva suntem și vom rămâne conectați indiferent unde ne-am afla în lume. Da, știu, sună patetic, dar e un sentiment. Și e viu și puternic.E în natura noastră să fim patetici. Așa că mă bucur de asta și de faptul că pot să-mi exprim recunoștința în acest mod.
„Eu văd tăcerea ca pe o cură necesară într-o lume în care se vorbește mult și inutil. Când vezi ceva viu și autentic în fața ta te scurtcircuitezi. Ceva te lovește în plexul solar și chestia asta face loc unui dialog real cu sine.”
Andreea Tănase, actriță
Foto: Andrei Tănase
